Dreams World

Fight the reality, with magic ..

I. Cheia

tumblr_mh968v29H01rw8xv7o1_500

Nu, nu există libertate de exprimare. Nu există nimic din ceea ce credeam că există. Lumea e toată o esență de culoare topită în amurg. Totul se schimbă, oamenii se schimbă, natura se schimbă. Și libertatea noastră unde e? Ce faci când simți că vrei să ucizi pe cineva, ai curajul dar nu ai putere, sau ceva te reține să nu-ți poți face mișcarea. Ce faci când vrei să-i demonstrezi cuiva faptul că e tot ce contează pentru tine și nu poți? Te rogi la o personalitate superioară minții umane ca viața ta să se schimbe în bine, dar la urma urmei, când vrei o schimbare, trebuie să o faci tu. Și pe lângă asta, trebuie să fii atent să nu schimbi totul în rău. Sunt 13 ani de când am fost dată pe această lume crudă fără libertatea de exprimare în minim. Am încercat de fiecare dată, dar frica și neputiința m-au corupt, și nu am reușit nimic. Dar acum, acum și aici voi merge mai departe. Nu voi mai da înapoi niciodată, voi lupta. Numele meu, nici eu nu mai știu cum mă cheamă. Sunt de o esență necunoscută, mă puteți numi după propria-mi privire sau după propriile acțiuni.
În acea dimineață ploioasă, o altă zi de școală, banală era pe cale să înceapă. Sora mea, ca de obicei mă enerva să mă pregătesc mai repede. Ea mereu trebuie să fie prima care ajunge, mereu dar mereu. Mă grăbeam și eu, cât de tare puteam, dar cum eram mai obosită dimineața, nu puteam să țin pasul cu ea.
-Așteaptă-mă și tu umpic.
-Hai odată! exclamă ea bătând cu piciorul în podea.
Eu numaidecât alerg spre ușă, o închid și eram deja la drum. Școala nu era departe, cam 15 minute de mers pe jos. Poate chiar mai puțin dacă ne grăbeam, dar cine se grăbea la 7:20 dimineața? Trebuia să ajungem înainte de ora 8:00 când suna clopoțelul. Ca de obicei, ea merge înainte și pe mine mă lasă în urmă. Cât de banală poate fi o viață de om?! Mă întreb dacă poate fi mai rău de atât. Privesc pe cer în timp ce merg, și dintr-o dată mă trezesc cu nasul în pământ. Asta a fost o căzătură bună.
-Vezi dacă ești aeriană?! mă întreabă sora mea de la 2 metri distanță de mine.
Mă împiedicasem, ce Doamne, că parcă dânsa nu a căzut niciodată din neatenție. Ridicându-mă, îmi dau seama că mă împiedicasem de o cheie ciudată dar totuși frumoasă. Alcătuită din aur și diamante semi-prețioase. Era atât de strălucitoare, încât mi-era păcatul mai mare să o las acolo. Probabil am fost sortite să ne cunoaștem. Bine, devin paranoia, e doar un obiect. O pun în buzunar și alerg către școală, deși nu aveam de ce. Dar voiam să scap cât mai repede.
Ajunsă acolo, la prima oră mă așez în prima bancă iar diriginta intră în clasă după mine. Exact la timp, ce să spun că am mai zăbovit prin curte. Urăsc spațiile închise, dacă m-aș fi născut într-o pădure, ar fi fost perfect. Nu aș fi intrat într-o casă nici plătită. Diriginta noastră aici de față era profesoară de mate. Era o femeie destul de înaintată în vârstă dar explicațiile sale erau atât de bune încât ora devenea mereu o plăcere. Restul orelor erau plictisitoare, atât de plictisitoare încât învățam forțat și obligat din vina părinților și nu de alta.
Iară după ce orele se terminaseră, o luasem înainte și nu am mai stat să o aștept pe sora mea. Nu de alta, dar soarele de afară îmi spunea “Fă-ți dracu’ temele odată și hai afară”. Și chiar asta aveam de gând să fac. Și parcă, mergând spre casă, drumul era mai scurt decât cel de dimineață. După 5 minute am ajuns în fața clădirii în care locuiam, și am început să alerg spre ușa de la intrare. Urcasem pe scări, chiar dacă liftul era în funcțiune. Nu de alta, dar și așa nu eram bună la sport. Tocmai de aceea, de fiecare dată când mă întorceam acasă, urcam scările ca să-mi întăresc rezistența. Odată ajunsă în fața ușii, scot cheia de aur din buzunar, fără să-mi dau seama desigur, și dau a o deschide. Iară în următorul minut, toată atmosfera din jurul meu era de o esență diferită cu cea a lumii noastre. O lumină puternică mă înconjura, iar structura mea corporală se schimbare complet. Scoasem oglinda ce o aveam mereu în geantă și mă priveam. Un desen animat?! Ce?! Eram schimbată într-un desen animat?! Și de speriată ce eram, pun oglinda înapoi în geantă, și când mai privesc odată peisajul din jur, observ, fără nicio îndoială despre ce era, Satul Konoha. Dar, era posibil așa ceva? Visam? Începeam să-mi dau palme până când Lee m-a oprit. Mă privea îndelung, iar eu eram într-un chip de a mă sinucide să mă trezesc din vis. Dar nu, nu era un vis. Era realitatea. Chiar dacă nu știam eu atâtea, era realitatea.
-Hei, ce faci? De ce te-ai rănii singură? mă întreabă băiatul scoțând priviri ciudate.
-Pentru că, stai, asta e real sau visez?!
-E real… sau cel puțin, eu știu că sunt real. Tu ce ești? Sau, hai să fiu mai politicos, cine ești?
Neștiind ce să-i spun, zic un nume la întâmplare și încerc să inventez ceva lucruri. Chiar dacă venea a fi un vis, tot mă pot distra puțin cu el.
-Hayuhi. Sawako Hayuhi. E un vis nu-i așa? Am trecut toate testele, am obținut bandana satului(bandana o primisem în locul cordeluței pe care o purtam mereu) dar eu nu pot face o transformare. Știam, știam cum se fac, dar acum nu mai pot și nu înțeleg de ce.
-Hmm, asta e ciudat. Poate ești ca mine, dar e imposibil. Dacă poți folosi ninjutsu ar trebui să-l poți folosi fără să-l pierzi. E o abilitate pe care o primești din naștere, deci nu știu. Cred că Neiji, colegul meu te-ar putea ajuta. Vino după mine!
Începeam a-l urma, de fapt, nu aveam altă alegere, căci mă apucase de mână și mă făcea să-l urmăresc. Nu mai aveam de ales, trebuia să lupt până la capăt. Dacă acesta e întradevăr un vis, se va sfârși fericit, dacă nu, va avea un sfârșit diferit sau cel puțin relativ. Satul era mult mai frumos văzut pe real decât la televizor sau pe internet. Și profitam de fiecare moment, chiar dacă era sau nu real. După vreo 2 ore, ajunsesem la locul stabilit. Neiji era ocupat cu ceva antrenamente din câte observam, nu cred că va fi prea încântat să mă ajute.
-Hei Neiji, iartă-mi amice deranjul. Uite, prietena mea Hayuhi, are nevoie de ajutor, spune acesta cu o hotărâre de nemăsurat.
Prietena lui? Așteaptă… abia dacă ne-am cunoscut, iar eu deja am ajuns prietena lui?! Se referea la amiciție sper, căci eu… În fine, nu contează asta.
-Ajutor în legătură cu ce? răspunde acesta privindu-mă îndelung și analizându-mă de la privire până la următoarele acțiuni pe care urma să le fac.
-După cum observi, a absolvit și deține bandana satului. Hayu spune că putea să facă toate lucrurile ce au ajutat-o să treacă, cum ar fi transformări, iar acum nu mai poate face nimic. Ce e de făcut? Ar trebui să o anunțăm pe Lady Tsunade?
-Nu sunt sigur, lasă-mă să văd ceva, răspunde Neiji apropiindu-se de mine. Byakugan!
Cunoșteam această tehnică! În acest moment, el putea să-mi vadă chakra, care 100% era inexistentă la mine, punctele prin care trece și cât de mult mai aveam rămas. Se apropie de mine, îmi pune mâna pe cap, mă mângâie și îmi zâmbește trist, spunându-mi apoi:
-Punctele tale de chakra au fost blocate. Nu se știe de cine sau de ce, probabil cineva te urmărește și vrea ca tu să nu ajungi un ninja adevărat. Dar e în ordine, te pot ajuta. Nu sunt sigur 100% de rezultat, depinde mai mult de tine. E chiar păcat de chakra ta, pare a fi o avere.
Lee mă privea mirat, Neiji nu își schimbase privirea, iar eu îi priveam pe amândoi speriată și totuși puțin uimită. Am acceptat ajutorul acestuia de a mă ajuta, iar în minutele următoare, am fost dusă în casa dânsului și așezată în mijlocului unui cerc feng-shui plin de inscripții. După mii de incantații pe care le rostea și semne ce le făcea din mâini, venise spre mine spunându-mi: “-Sper că ești pregătită, fii tare!” iar apoi își puse mâinile în pieptul meu și eliberase o energie ciudată care se scurse prin venele mele. Durea, incredibil de tare, dar nu puteam să mișc sau să scot un cuvânt din pricina acelei suferințe inferne. Trecuseră chiar 2 ore iar eu încă nu aveam puterea de a face măcar o mișcare. Multă lume se adunase în acea sală, în jurul meu. Ei credeau că nu am simțit nimic, sau că am rămas blocată în altă lume. Chiar și Naruto era acolo, venea și-mi trecea mâna prin păr, mă privea trist și serios, iar abia după 7 ore am reușit să mișc și să vorbesc. Toți prietenii lui Neiji erau la locul de față și se rugau ca acesta să nu fi greșit ceva. Văzând că am început să mișc, și-au dat seama că totul a decurs conform planului.
-Îmi pare rău, te-a durut? mă întreabă Neiji îmbrățișându-mă. Ciudat cum oamenii de aici erau atât de prietenoși față de cei din cealaltă lume. Sau așa mi se părea mie? Stai… așteaptă, au trecut 7 ore aici, exact așa cum trec 7 ore în real. Durerea, acea durere era mult prea mare să fie o ficțiune. Ăsta… ăsta nu era un vis, cum mă întorc acasă? Stai, dacă nu mă voi mai putea întoarce. Și în clipa următoare lacrimi fierbinți începeau să-mi ude fața. Neiji, văzându-le, le șterse și își ceruse iertare pentru că nu a fost mai atent, iar apoi m-a asigurat că acum punctele mele de chakra erau deblocate și puteam folosi orice ninjutsu. Dar eu… tot ce am văzut până acum a fost la televizor, ce trebuia să fac ca să mă transform, pentru o clonă? Cum îmi concentram chakra? Dar mai important de atât, cum fac să mă întorc acasă?!
-Hei, e în ordine, îi răspund eu înapoindu-i îmbrățișarea. Și acum, ce fac?
-Ce să faci? Exact ce ai făcut și până acum, urmează-ți calea ninja! îmi spune Naruto afișându-și privirea sclipitoare și convingătoare. Cum făceam acum să le spun că eu de fapt nu știam nimic? Era imposibil, trebuia să învăț totul pe cont propriu. Și ce mai puteam să arăt acum decât o față tristă? Încercam să zâmbesc forțat dar nu reușeam, și în cele din urmă, nu aveam o echipă, eram în plus în acest loc.
-Care-i problema? mă întreabă Neiji punându-mi o mână în păr.
-Sunt în plus, nu mi-au găsit echipă mie… Mă simt în plus în satul ăsta…
Auzindu-mi vorbele, toată lumea venea spre mine pentru a-mi oferi un sprijin, iar Sakura și Naruto îmi spuneau:
-Poți să ni te alături nouă. Vom vorbii cu sensei Kakashi și vom vedea ok?
Eram chiar uimită, din prima zi, și să ajung în echipă cu unul din idolii mei de la televizor? Și cum fac să ajung acasă? Ai mei se vor îngrijora, e trecut de 12 noaptea în realitatea mea, poate că nu mă mai pot întoarce. Și așa am ajuns să mă așez într-un copac și să adorm la sprijinul ramurilor acestuia. Mă întrebam, ce îmi va aduce ziua de mâine, de ce am ajuns aici și fără oprire speram să mă pot întoarce acasă. Nu era vorba că nu-mi plăcea aici, dar mă corupse frica, nu știam de ce, dar totuși luptam pentru supraviețuire. Aveam încredere, credeam că pot.
Va urma…

Single Post Navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: