Dreams World

Fight the reality, with magic ..

Archive for the month “October, 2014”

Daca ele nu vor conta

tumblr_ndwtr9u0Lq1tiqi90o1_500

Nu concep de ce accept lumea daca ea nu ma accepta. Nu concep pentru ce respir aer. Nu concep motivul pentru care te iubesc, nu concep de ce… Probabil aici sau acolo nu exista niciun motiv anume. Probabil in ochii tai nu sunt cineva in care sa ai incredere. Ori asta, ori increderea mea in tine e oarba. O lume chioara, de ce a trebuit sa imi pun toate sperantele in tine?! O lume vesnica apusa, de ce esti atat de cruda cu omul ce-i bun cu tine?! O lume… Daca nu meritam trebuia sa aflu, nu m-as fi apropiat. Dar eu nu sunt om, sunt spirit care simte. Nu sunt facuta din carne si oase, sunt facuta din amintiri, sentimente, idei, idealisme, sperante… Nu mi-am dorit mai mult decat prezenta ta in viata mea, dar trebuie sa renunt. Trebuia sa te ignor cum faceam cu restul lumii, dar ochii mei chiori m-au facut sa vad ceva special… Acum regret, plansul acru mi-l regret si continui sa ma intreb de ce iti ofer iubire cand tu imi oferi ignoranta?! N-ar trebui sa fie o relatie de dragoste, pusa intr-o balanta? Simtim la fel, ori nu simtim. De ce ma simt cazand din cer, rupand din fiecare nor cate o amintire.

Rasuflu greu, cu inima pustie… respir doar din speranta ca te vei intoarce la mine. Ma scald in lacrimile singuratatii, presupun ca e tot vina mea. Ah, veninul tau, ce mi-ai facut?! Iaca incerc dar nu te pot uita pentru ca inima-mi si sufletul nu vrea. Ah, iubire, de ce te ascunzi de mine. Credeam, ca suntem din nou ca la inceput, dar Doamne de ce m-ai facut sa cred… ca n-aveam nevoie sa simt din nou. Nu mai vreau sa simt nimic. Pe mine nu ma saluta dimineata decat durerea, iar abia noaptea tarziu simt o farama de iubire. O farama… care parca nici macar nu exista, dar o apreciez ca si cum ar fi totul si acel tot ma distruge.

Respir tot mai greu, pe suflet ma apasa… ma ucide plecarea ta, hai inapoi acasa ca nici diavolul nu poate spune ce otrava mi-a bagat in oase. Ca plansul n-a rezolvat niciodata nimic, dar daca nu as plange m-as fi inecat de mult. Ce sa fac, soare?! Ca fara tine simt ca ma sting! Ce sa fac luna, ca nu mai pot sa respir… hyperventilez. Probabil e doar varsta, si inca nu mi-am dat seama de adevaratele greutati ale vietii, dar scriu ce sufletul meu dicteaza. Orice depresie ma indeamna spre un elixir al uitarii, care ma poate stinge in chinuri, dar macar asa voi muri cunoscandu-se de ce. Imi perturba mintile, si nu pot gandi logic, motiv pentru care las sufletul sa ma ghideze. Pentru ca nu pot sa imi impun un lucru pentru totdeauna, dar in schimb voi lasa si sentimentele sa ma indrume, chiar daca sunt crude.

Un singur lucru, o singura persoana insa imi spune, ca nu mi-a sosit timpul. Amintirile a ceea ce am vorbit ma urmaresc in fiecare clipa si regret ca nu am ascultat fiecare sfat de la-nceput pana la sfarsit. O persoana pe care am pierdut-o probabil definitiv, dar am gasit o parte din ea in multimea de prieteni care ma abandoneaza care de care pe zi ce trece. Si vin altii, si pleaca si ei, si sunt din nou singura.

Dorintele mele, sperantele mele, visele mele, n-au contat niciodata. Am sa astept cat pot, sa le fac sa conteze, iar daca nu vor conta la timpul potrivit, ma voi opri din respirat, din pricina durerii si ma voi stinge.

 

Advertisements

Ce ne leaga?

Amintirile sunt tot ce ne mai leaga,
In timp ce inima mea neaga, ca inca te iubeste
Dar ea sufera si plange, simte orbeste…
Dar acum mintea mea, inainteaza…
De lanturile tale ma elibereaza.
Daca era ceva ce ne lega in trecut
Prezentul l-a facut scrum, cu ceea ce-ai facut.
Am plecat.

tumblr_ndjnzwjCMR1sjvyyyo4_500

O mie de cuvinte

tumblr_mrqw5tXZA41spdwjvo1_500

Nu mi-aș fi dorit vreodată să-i spun adio. Nu m-am gândit niciodată că s-ar ajunge la asta. Nu mi-aș fi dorit niciodată să-i aud plânsul, și totuși eu am fost motivul lacrimilor sale. Nu mi-aș fi dorit niciodată… să-l dezamăgesc, și totuși am făcut-o. Am călcat strâmb, dar te iubesc. Am greșit, dar tot te iubesc. Mă gândesc la tine, în fiecare clipă… Soarele apune, noaptea mă ia în lacrimi de dor pentru tine. Adorm din vina lor, a stropilor de apă ce-mi încălzesc obrazul, când inima mea e un loc rece. Și degeaba întind mâinile și îmi doresc să te revăd. Exist, doar pentru a exista, dar plec, așa cum n-aș pleca niciodată. Mereu i-am stat de veghe, așteptând zorii la fereastră. Mereu am fost acolo, gata să-i încălzesc sufletul, să îl feresc de orice năpastă.

Nu-mi va părea rău niciodată. Dar deschide ochii, plâng după tine. Inima mea e o piatră rămasă în deșert, ce plânge după apă. Plânge de singurătate, în lacrimi se îneacă. Deasupra lumii nu-i doar luna, e o viață-ntreagă, deasupra mea nu-i doar furtuna, e și soarele din piatră. Și totuși niciodată n-am crezut, să țin atât de mult la tine. Ce-am văzut doar ochii știu, și m-am pierdut de mine. Am pierdut zâmbetul, soarele, luna, Universul, căutându-te pe tine. Degeaba am fugit, degeaba am muncit. Pentru că iarăși zac în golul nopții, așteptându-te. Dar te iubesc și nu regret, doar inima mea spune: “Grăbește-te și nu uita, că mor fără de tine.”

Orele trec în șiruri grele, eu plâng iarăși în noapte. Aștept, aștept, dar te iubesc, și nici n-am să regret. Poate frumusețea e abstractă, și ochii lor nu pot vedea. Dar eu văd în tine, tot ceea viața mi-ar putea lua. Că om fără de casă-n suflet sunt. Om ce plimbă străzile, cu capul la pământ. Om ce caută scăpare, în locul cel mai strâmt. Și n-am să mă opresc la existență, căutând doar unde sunt. Cu potopul lumii-n lacrimi, cu inima îndurerată iarăși plâng, dar te iubesc și nu regret.

Șoaptele tale-mi sfărâmă orice gând, trec prin mine ca prin aer, mă țin în ploaie și în vânt. Oricât încerc, nu pot s-ajung la tine nici măcar în gând. Dar te iubesc și n-am să plec, am să rămân. Am să rămân ca soarele, ce strălucește-n fiecare zi, am să rămân ca luna, ce luminează fiecare noapte. Am să fiu ploaia ce-ți atinge, blând ale tale pleoape. Am să fiu adierea caldă a primăverii, te voi îmbrățișa de la spate.

Însă de fapt am fost. Am fost în stare să dau tot, bucată cu bucată, aș fi rupt Pământul tot, să fiu doar a ta fată. Am ajuns să stau în urma ta, ca o umbră vie. Am ajuns să fiu prezența ta, până la copilărie. Am ajuns să mă închin, în fața ta în fiecare clipă. Ai ajuns să fi chiar viața mea, iar eu sunt o risipă. O carapace goală fără gol, ca o gaură neagră. În care doar suferința-ncape, nu se sfârșește niciodată. Respir greu și inima mea neagă, zicând că va trăi așa, dar de fapt ea moare. Moare clipă după clipă, căci boala este tot mai densă, moare strigându-te pe tine, să-i dai drumul din lesă, să o săruți cu teamă.

Însângerați sunt însă ochii mei de dor, căci au purtat furtună de furtună, și nimeni nu le-a ținut partea, măcar un stop să spună. Că nu mai pot și n-am să pot, moartea mă trage de mână. Țipătul tău m-aruncă-n foc, focul e stins de largul mării… M-ai lăsat să zbier și să mă pierd, m-ai lăsat prădării. Dorul doar să-mi fie dor, și speranța făr de moarte, un vânt rece și-un topor, Universul mi-l împarte. Cine sunt eu și ce am fost?… iar îmi trece prin minte. Nu știu ce-am fost dar știu ce sunt… a ta până la moarte.

Războiul e război, mereu a fost, dar nu și-n a mea carte. Că eu nu iau arme de foc, nici străvechi, nici nucleare. Eu am doar pensula în mână, și cerneală sângerie. Un perete e deajuns, să scriu ce-a fost și ce-o să fie. Chiar dacă mai lăsat eu n-am uitat de tine, ci seară după seară, ți-am sculptat numele la mine-n piept, cu acul să mă doară. Dar te iubesc și nu îmi pare rău, și nici că o să-mi pară. Vocea mea e joasă rău, privirea mea e prea amară.

Tu ești libertatea mea, iar eu o coală de hârtie. Tu esti tot ce-aș mai visa, în somnul de vecie. Te rog soare nu pleca, căci eu sunt poezie, scriu în vers căldura ta, îmi dau zâmbetul ție. Chiar de-aș rămâne fără el, eu te iubesc și vreau să-l văd mereu pe tine, iar de-aș muri n-aș regreta, aș știi c-am fost numai a ta. Nu-mi doresc să știu nimic, să nu știu niciodată. Adevărul mi-e în ochi, dar n-am să-l cred vreodată. Sunt o ființă care simte, acum oglindă spartă, și se reflectă doar din mine, o viață-ndurerată.

O mie de lacrimi n-ar ajunge, să-mi exprim puternic dorul. O mie de cuvinte n-ar putea să țină, inimii mele locul. Un milion de stele n-ar putea, să-ți fure strălucirea, te-am iubit și te iubesc, mereu voi fi cu tine, tu zboară fluture frumos, da-ntoarce-te la mine. M-am repetat și mă repet, te iubesc, încă o dată. Te iubesc și nu regret, am să te-aștept o viață. Nu scriu să scriu, să fie scris… Scriu să se priceapă. Lumânarea-mi arde doar cu versuri, și la lipsă se îneacă. Dacă s-ar stinge n-ar conta, ar fi doar a mea durere. Adu-ți aminte, te iubesc… vreau doar să-mi dai putere. Că eu pierdui în fața lumii, și nu pot să dau ochii… M-alungă și mă sfâșie cum pot, nu plec de lângă tine. Dar tu m-ai pus deoparte iar acum te-ntrebi, ce s-a-ntâmplat cu mine. Mi-a fost dor de tine, cum soarelui e dor de zi, deșertului de ploaie. Iubirea nu regretă, ea plânge.

 

Post Navigation