Dreams World

Fight the reality, with magic ..

Archive for the category “Înapoi acasă”

Chidori

ahri___league_of_legends_by_eddy_shinjuku-d6qomhn

După ce mă odihnisem bine însfârșit, dimineața sosise cu o grămadă de lucruri noi pentru mine. Eram un ninja al satului, lumea credea că memoria mea a fost ștearsă de cineva care îmi blocase și punctele chakra iar acum sunt în căutarea acelui nenorocit. Lady Tsunade îmi promisese că-mi va aduce capul lui pe tavă, dar i-am spus că nu e nevoie.
Exact ca orice ninja din sat, la răndul meu, plecasem să mă antrenez. Kakashi mă chemase la ora 6 dimineața la magazinul de ramen. Presupusem că ar vrea să-și ia micul dejun, dar nu era asta.
-Bună dimineața, îl salut eu respectuos din perspectiva mea, dar acesta mă corectase.
-Kakashi-sensei, Hayu. Ți-ai uitat manierele acasă?
-Îmi pare rău! Sensei! spun eu aplecându-mă. Așa e, nu mai eram in România unde toată lumea arunca atât de ușor orice jignire. Aici orice cuvânt spus greșit putea să jignească.
-E în ordine, urmează-mă.
Fac după spusele-i și în urmăresc. Zorii păreau să vină și ei după noi. După 30 de minute de mers, mă simțeam de parcă cineva mi-ar fi luat duhul. Cu problemele mele cu inima, nu prea aveam voie să fac efort, dar trebuia. Motiv pentru care mă forțasem cu greu pentru încă 4 ore numai de mers. Chiar dacă inima mă durea enorm, nu aveam de gând să renunț până nu obțineam ce-mi doream, o viață alături de prietenii mei de pretutindeni… fericirea. După alte 15 minute de mers, ne-am oprit pe o stâncă. Era destul spațiu pentru antrenament aici, iar stânca nu era atât de înaltă încât un ninja să nu poată sării pe copaci. Dar stai… eu n-am sărit pe copaci până acum, ce mă.. fac?!
-Aici Hayu. Va trebui să faci toate acesta incantații perfect, spune acesta arătându-mi și concentrându-se. Ai nevoie de multă concentrare.
Nu înțelesem aproape nimic. Înghit în sec și încerc încurcându-mă de foarte multe ori. În acea dupămasă, am stat mult doar ca să învăț incantațiile. Nu era deoc ușor.
-Îți propun un exercițiu. Nu știu în ce măsură o să te ajute. Concentrează-ți chakra în picioare și încearcă să urci tulpina acestui copac, îmi spune acesta încercând să mă facă să execut un exercițiu pentru concentrare.
Mă ridicasem, deja învățasem acele incantații pe dinafară și nu mai aveam nicicum chef de atâta teorie. Era obositor. Încerc să fac ce-mi spusese Sensei, dar energia pe care o emanam nu era deloc echilibrată. Nu știam să mă urc nici măcar cu mâinile, dapoi cu picioarele…
-Nici asta nu poți? Mă întreabă pe un ton tăios privindu-mă rece. Dacă nici atât nu poți, nu te aștepta să înveți chidori prea curând. Mă chemi când reușești.
Spunându-mi acele cuvinte, Kakashi-sensei pleacă să mă lasă singură. Inima mea devenise rece ca gheața. Am căzut în genunchi și am început să plâng. Moment în care încep să văd din nou imagini dintr-un posibil trecut al meu. Mă vedeam aproximativ ca acum, plângând de singurătate, îmi vedeam toți presupușii prieteni lăsându-mă în urmă. Inima mea, simțeam că va crăpa. Înainte ca Sensei să plece prea departe de locul în care mă aflam, tot cerul se întunecase deși era doar 3 dupămasa. Din pieptul meu începeau să iasă lumini albastre care mă înconjurau. Involuntar am început să fac acele incantații. Nu eram concentrată, plângeam pur și simplu în genunchi… plângeam de propria-mi milă patetică, dară ceea ce realizasem, era mai mult decât un simplu chidori. Era imens, ca și cum aș fi ținut soarele în mână, iar acesta continua să cadă. Mă ridic de la pământ și încep să urlu de durere, ridicând mâna în sus, iar acel chidorii luminase întreaga pădure. După care am căzut din pricina durerii care mă apăsa pe inimă, revenind la realitate, și suflând mai greu ca niciodată.
-Cum…ai?întreabă Kakashi mormăind întorcându-se. Nu știam la ce se referea…
-Cum am ce?îi spun eu pe jumătate de voce.
-Acel chidori, era mai mult decât un simplu chidori.
-Un chidori? Unde? Chiar nu știam despre ce vorbea, se întâmplase ceva cât timp plângeam ca ultimul bebelus de pe planetă?
Acesta privește în ochii mei testându-mi sinceritatea. Pentru ei era ușor să facă asta. Își duce mâna la inima mea, și observă cum aceasta bate mult mai tare decât ar trebui, cu mult mai tare.
-Ce e cu inima ta? Ai plâns?
-M-am simțit singură, abandonată…
Acesta dădu din cap iar apoi mă luase în brațe zicându-mi să nu mișc, pentru că mă va duce direct la doamna Tsunade. Am ascultat ce mi-a spus, deși îmi era frică de salturile pe care le făcea, adormisem într-un final. Eram epuizată, mai mult decât credeam să fiu.
Naruto îl vede pe Kakashi cu mine în brațele sale și întreabă îngrijorat:
-Ce e cu Hayu?! Iar are probleme?
-E foarte complicată situația, Naruto. Nu e doar un simplu elev a cărei memorie a fost ștearsă. Are bandana satului, ceea ce înseamnă că e de a noastră. Dacă o aducem la realitate, s-ar putea să îl putem aduce pe Sasuke înapoi și să scăpăm de orice diavol care ne așteaptă.
Naruto îl privea uimit în timp ce Sensei îi povestea despre întâmplările de pe acea stâncă. Se apropie de mine și își duce mâna prin părul meu zicând:
-Simt că o cunosc de o veșnicie, iar apoi zâmbește liniștit.
Kakashi-Sensei mă ia mai atent în ochi, și constată același lucru.
Va urma…

Advertisements

Dor de casă

Senomoto Hisashi Mangaka sad lonely anime girl phi stars 5 worthy

Dimineața următoare nu știam pe unde să o iau mai bine. Mă uitam după Lee, Neji, Naruto, dar aceștia nu erau nicăieri. Până când îmi pică fisa! Locul acela unde se vindea ramen, acolo trebuia să fie. Scot acea cheie aurie din buzunarul meu și mă uit la ea. Dacă această cheie nu mi-ar fi tăiat calea, eu nu aș fi fost aici niciodată.
Iar după ce m-am învârtit mai mult de o oră prin sat am dat însfârșit de Naruto. Acesta mă observase și venise în fugă spre mine.
-Hayuhi! Unde ai dispărut noaptea trecută? Voiam să vorbim cu sensei să te ia în echipa noastră.
-Oh… îmi pare rău, îi răspund eu neobservând cum ochii mei lăcrimau încet.
-Ai pățit ceva? mă întreabă acesta apropiindu-se de mine, poate mai mult decât trebuia… ca si cum aș fi avut ce și-a dorit toată viața.
-Nu, nu… Doar mă gândeam, îi răspund eu pe un ton enervant privind în jos. Nu puteam să-mi iau gândul de la casa mea, de la toate persoanele care aveau nevoie de mine și de cuvintele mele. Oare ce vor crede prietenii mei? De fapt, nici nu cred că le pasă de mine.
Naruto îmi zâmbește și mă întreabă:
-Hei, orice ar fi fost în trecutul tău, acum a trecut!
Încep să zâmbesc și eu apoi, oh Doamne zâmbetul lui era chiar molipsitor. Am început să ne plimbăm prin sat, acesta prezentându-mi toate împrejurimile. Într-un final am ajuns și la ramen unde era Sakura și Kakashi care păreau să ne aștepte. Păream foarte suspicioasă pentru faptul că nu cunoșteam tot satul, așa că am pus problema mea cu inima și în povestea mea. Ce mi se părea ciudat era că geanta mea se schimbase radical peste noapte. Nu mai aveam cărți și caiete de școală. Aveam cărți de vrăji, baghete, kunai-uri, shuriken-uri și tot felul de prostii.
-Patru porții de ramen! strigă Naruto care făcu cinste.
A fost foarte diferit, mâncarea aceea era chiar diferită față de ce am mâncat până acum, iar bețele erau atât de ciudate, abia reușeam să prind ceva cu ele. Totuși asta nu era marea problemă. Oare de ce mă aștepta Kakashi? Era ceva de rău?
-Ca să acoperim faptul că lipsește Sasuke, iar echipa este cu un membru în minus, e o idee bună să te luăm. O signură problemă este aceea că nu știi aproape nimic și ne va fi foarte greu să te obișnuim cu misiunile având în vedere că abia ai absolvit.
-Dar, Kakashi, sunt sigur că Hayu poate învăța orice! se ridică Naruto agitat țipându-i.
Nu aveam idee ce să spun sau ce să fac. Nu puteam să fac absolut nimic, eram ca un ultim nimeni. Sakura părea să observe cel mai bine ce simțeam zicându-mi:
-Hei, nimănui nu i-a fost ușor la început, cred că ar trebui să îți găsim o echipă în care să înveți treptat și să te simți bine! Sunt sigură că mai există echipe și pentru tine.
Sakura, Sakura… de ai știi tu situația mea, dar cred că nici nu ai înțelege dacă ți-aș spune că am ajuns aici din altă lume printr-o cheie ciudată și sunt mai mult rătăcită decât un ninja. Și cum știu că toți vor crede că am mințit dacă spun adevărul, Doamne credeam că e un vis; o să mor.
-Pentru a-i lua locul lui Sasuke, trebuie să știi să faci una din tehnicile sale.
Acesta începuse să îmi înșire o grămadă de lucruri pe care Sasuke le putea face, dar eu cel mai bine cunpșteam acel chidori, și era mult mai bine dacă învățam asta, deși în sinea mea știam că nu am nicio șansă.
-Vreau să învăț chidori! îi răspund eu în timp ce ochii mei intraseră intr-o umbră a iadului.
Naruto și Sakura, cât și Kakashi păreau a fi foarte îngrijorați. Nu doar pe faptul că eram palidă și vorbeam ciudat, ci mai mult pe faptul că eram fierbinte iar pupilele mele erau extrem de mici, ca și cum toată viața mea voia să plece din mine. Dintr-o dată mi-am simțit corpul greu, iar ochii mei nu mai puteau face față cu lumea. Naruto mă prinde iar Kakashi și Sakura încep să se uite la mine. Mi-au cotrobăit apoi prin geantă căutând un răspuns dar atunci când ei căutau, păreau că nu pot vedea nimic din ce aveam. Tot ce au găsit era un portmoneu ce conținea câteva monede pentru mâncare eventual, un creion și un carnețel gol.
-Nu cred că e un intrus, dar deși are bandana satului, ea nu e de aici, afirmă Kakashi luându-mi mâna. Pare a fi mai mult speriată de noi.
Da, așa e, Kakashi își dădu seama de un lucru pe care Naruto și Sakura nu voiau să îl accepte. Nu era greu de observat, îmi doream mult să merg înapoi acasă, dar nu știam calea. După mai bine de câteva ore, simt o mângâiere fină în părul meu. Mă trezesc într-un pat de spital și îl văd pe Neji în fața mea.
-Jutsul pe care l-am folosit ieri pare că te-a afectat mai grav decât credeam. Va trebui să mai lucrez.
Stau și îl privesc fără să spun nimic, lăsându-l să continue.
-Am vorbit cu Naruto și Sakura. Kakashi a acceptat să te învețe chidori. Te sfătuiesc că e extrem de greu, va trebui să muncești mult.
-E ciudat că vestea a ajuns atât de repede la tot satul, chiar și la Tsunade-senpai, spune Lee chicotind. Ai ajuns vedetă, toată lumea vrea să te ajute. Totuși mă întreb cine să îți fi blocat punctele chakra în asemenea hal…
Era incredibil, ei vorbeau de parcă aș fi fost aici de mai mult timp, și totusi eram aproape în a treia zi. M-au acceptat în familia lor și voiau să mă ajute, fără să-mi ceară ceva în schimb. Îmi caut în buzunar și observ că acea cheie era încă acolo. Se pare că nu m-au cotrobăit pe de-antregul.
-Am o întrebare. De ce stați cu ochii închiși uneori și nu spuneți nimic?
Ok, poate nu trebuia să întreb asta, acum eram privită ciudat.
-Heh, poate nu-și mai aduce aminte, spune Neji mangaindu-mă. Se numește meditat, te ajută la concentrare, încearcă!
Poate că nu aveam altceva de făcut decât să încerc, dar în momentul în care am închis ochii, fiori reci mă cuprindeau. Vedeam imagini dintr-un posibil trecut al meu, în care totul era distrus în jurul meu, plângeam atât de rău încât puteai să zici că eram pe moarte și am căzut la pământ. Când am deschis ochii totul s-a oprit, eu țipând din toți plămânii și răsuflând greu. Pulsul meu începea să crească tot mai mult si să amețesc. Exact în acel moment, Tsunade își făcuse apariția spărgând ușa și alergând spre mine punandu-mi o mână în jurul taliei și una pe frunte.
-Respiră! Îmi spune aceasta făcându-mă să mă calmez. Respiră adânc, va fi bine. Hei, sunt aici!
După ce mă mai liniștesc o apuc de mână și o privesc în ochi. Aceasta mă privește înapoi îngrijorată de situația mea, apoi îmi spune.
-Orice s-ar fi întâmplat, orice lucru din trecutul tău care ți-a făcut rău, uită-l! O să intrii în echipă alături de Naruto, Sakura și o vei lua de la început. Nu ești singură. Satul este acum familia ta. Dacă ai nevoie de ajutor, noi suntem aici. Din câte am înțeles de la Neji și Lee, situația ta se poate îmbunătății, dar depinde de tine. Uite, îți promit că o să găsesc persoana care ți-a vrut răul și o voi ucide!
Ascultând-o, inima mea se înmuiase. Nu înțelegeam de ce, probabil era puterea cuvintelor, probabil era altceva, dar toată frica mea o luase pe căi diferite. Kakashi intrase în salon și îmi spuse:
-Pregătită să înveți chidori?
Am dat aprobator din cap și am zâmbit. Mă simțeam diferit, mă simțeam în stare de orice. Iară dorul meu de casă dispărea treptat. Când eram cu ei, dorul meu… dispărea.
Va urma…

I. Cheia

tumblr_mh968v29H01rw8xv7o1_500

Nu, nu există libertate de exprimare. Nu există nimic din ceea ce credeam că există. Lumea e toată o esență de culoare topită în amurg. Totul se schimbă, oamenii se schimbă, natura se schimbă. Și libertatea noastră unde e? Ce faci când simți că vrei să ucizi pe cineva, ai curajul dar nu ai putere, sau ceva te reține să nu-ți poți face mișcarea. Ce faci când vrei să-i demonstrezi cuiva faptul că e tot ce contează pentru tine și nu poți? Te rogi la o personalitate superioară minții umane ca viața ta să se schimbe în bine, dar la urma urmei, când vrei o schimbare, trebuie să o faci tu. Și pe lângă asta, trebuie să fii atent să nu schimbi totul în rău. Sunt 13 ani de când am fost dată pe această lume crudă fără libertatea de exprimare în minim. Am încercat de fiecare dată, dar frica și neputiința m-au corupt, și nu am reușit nimic. Dar acum, acum și aici voi merge mai departe. Nu voi mai da înapoi niciodată, voi lupta. Numele meu, nici eu nu mai știu cum mă cheamă. Sunt de o esență necunoscută, mă puteți numi după propria-mi privire sau după propriile acțiuni.
În acea dimineață ploioasă, o altă zi de școală, banală era pe cale să înceapă. Sora mea, ca de obicei mă enerva să mă pregătesc mai repede. Ea mereu trebuie să fie prima care ajunge, mereu dar mereu. Mă grăbeam și eu, cât de tare puteam, dar cum eram mai obosită dimineața, nu puteam să țin pasul cu ea.
-Așteaptă-mă și tu umpic.
-Hai odată! exclamă ea bătând cu piciorul în podea.
Eu numaidecât alerg spre ușă, o închid și eram deja la drum. Școala nu era departe, cam 15 minute de mers pe jos. Poate chiar mai puțin dacă ne grăbeam, dar cine se grăbea la 7:20 dimineața? Trebuia să ajungem înainte de ora 8:00 când suna clopoțelul. Ca de obicei, ea merge înainte și pe mine mă lasă în urmă. Cât de banală poate fi o viață de om?! Mă întreb dacă poate fi mai rău de atât. Privesc pe cer în timp ce merg, și dintr-o dată mă trezesc cu nasul în pământ. Asta a fost o căzătură bună.
-Vezi dacă ești aeriană?! mă întreabă sora mea de la 2 metri distanță de mine.
Mă împiedicasem, ce Doamne, că parcă dânsa nu a căzut niciodată din neatenție. Ridicându-mă, îmi dau seama că mă împiedicasem de o cheie ciudată dar totuși frumoasă. Alcătuită din aur și diamante semi-prețioase. Era atât de strălucitoare, încât mi-era păcatul mai mare să o las acolo. Probabil am fost sortite să ne cunoaștem. Bine, devin paranoia, e doar un obiect. O pun în buzunar și alerg către școală, deși nu aveam de ce. Dar voiam să scap cât mai repede.
Ajunsă acolo, la prima oră mă așez în prima bancă iar diriginta intră în clasă după mine. Exact la timp, ce să spun că am mai zăbovit prin curte. Urăsc spațiile închise, dacă m-aș fi născut într-o pădure, ar fi fost perfect. Nu aș fi intrat într-o casă nici plătită. Diriginta noastră aici de față era profesoară de mate. Era o femeie destul de înaintată în vârstă dar explicațiile sale erau atât de bune încât ora devenea mereu o plăcere. Restul orelor erau plictisitoare, atât de plictisitoare încât învățam forțat și obligat din vina părinților și nu de alta.
Iară după ce orele se terminaseră, o luasem înainte și nu am mai stat să o aștept pe sora mea. Nu de alta, dar soarele de afară îmi spunea “Fă-ți dracu’ temele odată și hai afară”. Și chiar asta aveam de gând să fac. Și parcă, mergând spre casă, drumul era mai scurt decât cel de dimineață. După 5 minute am ajuns în fața clădirii în care locuiam, și am început să alerg spre ușa de la intrare. Urcasem pe scări, chiar dacă liftul era în funcțiune. Nu de alta, dar și așa nu eram bună la sport. Tocmai de aceea, de fiecare dată când mă întorceam acasă, urcam scările ca să-mi întăresc rezistența. Odată ajunsă în fața ușii, scot cheia de aur din buzunar, fără să-mi dau seama desigur, și dau a o deschide. Iară în următorul minut, toată atmosfera din jurul meu era de o esență diferită cu cea a lumii noastre. O lumină puternică mă înconjura, iar structura mea corporală se schimbare complet. Scoasem oglinda ce o aveam mereu în geantă și mă priveam. Un desen animat?! Ce?! Eram schimbată într-un desen animat?! Și de speriată ce eram, pun oglinda înapoi în geantă, și când mai privesc odată peisajul din jur, observ, fără nicio îndoială despre ce era, Satul Konoha. Dar, era posibil așa ceva? Visam? Începeam să-mi dau palme până când Lee m-a oprit. Mă privea îndelung, iar eu eram într-un chip de a mă sinucide să mă trezesc din vis. Dar nu, nu era un vis. Era realitatea. Chiar dacă nu știam eu atâtea, era realitatea.
-Hei, ce faci? De ce te-ai rănii singură? mă întreabă băiatul scoțând priviri ciudate.
-Pentru că, stai, asta e real sau visez?!
-E real… sau cel puțin, eu știu că sunt real. Tu ce ești? Sau, hai să fiu mai politicos, cine ești?
Neștiind ce să-i spun, zic un nume la întâmplare și încerc să inventez ceva lucruri. Chiar dacă venea a fi un vis, tot mă pot distra puțin cu el.
-Hayuhi. Sawako Hayuhi. E un vis nu-i așa? Am trecut toate testele, am obținut bandana satului(bandana o primisem în locul cordeluței pe care o purtam mereu) dar eu nu pot face o transformare. Știam, știam cum se fac, dar acum nu mai pot și nu înțeleg de ce.
-Hmm, asta e ciudat. Poate ești ca mine, dar e imposibil. Dacă poți folosi ninjutsu ar trebui să-l poți folosi fără să-l pierzi. E o abilitate pe care o primești din naștere, deci nu știu. Cred că Neiji, colegul meu te-ar putea ajuta. Vino după mine!
Începeam a-l urma, de fapt, nu aveam altă alegere, căci mă apucase de mână și mă făcea să-l urmăresc. Nu mai aveam de ales, trebuia să lupt până la capăt. Dacă acesta e întradevăr un vis, se va sfârși fericit, dacă nu, va avea un sfârșit diferit sau cel puțin relativ. Satul era mult mai frumos văzut pe real decât la televizor sau pe internet. Și profitam de fiecare moment, chiar dacă era sau nu real. După vreo 2 ore, ajunsesem la locul stabilit. Neiji era ocupat cu ceva antrenamente din câte observam, nu cred că va fi prea încântat să mă ajute.
-Hei Neiji, iartă-mi amice deranjul. Uite, prietena mea Hayuhi, are nevoie de ajutor, spune acesta cu o hotărâre de nemăsurat.
Prietena lui? Așteaptă… abia dacă ne-am cunoscut, iar eu deja am ajuns prietena lui?! Se referea la amiciție sper, căci eu… În fine, nu contează asta.
-Ajutor în legătură cu ce? răspunde acesta privindu-mă îndelung și analizându-mă de la privire până la următoarele acțiuni pe care urma să le fac.
-După cum observi, a absolvit și deține bandana satului. Hayu spune că putea să facă toate lucrurile ce au ajutat-o să treacă, cum ar fi transformări, iar acum nu mai poate face nimic. Ce e de făcut? Ar trebui să o anunțăm pe Lady Tsunade?
-Nu sunt sigur, lasă-mă să văd ceva, răspunde Neiji apropiindu-se de mine. Byakugan!
Cunoșteam această tehnică! În acest moment, el putea să-mi vadă chakra, care 100% era inexistentă la mine, punctele prin care trece și cât de mult mai aveam rămas. Se apropie de mine, îmi pune mâna pe cap, mă mângâie și îmi zâmbește trist, spunându-mi apoi:
-Punctele tale de chakra au fost blocate. Nu se știe de cine sau de ce, probabil cineva te urmărește și vrea ca tu să nu ajungi un ninja adevărat. Dar e în ordine, te pot ajuta. Nu sunt sigur 100% de rezultat, depinde mai mult de tine. E chiar păcat de chakra ta, pare a fi o avere.
Lee mă privea mirat, Neiji nu își schimbase privirea, iar eu îi priveam pe amândoi speriată și totuși puțin uimită. Am acceptat ajutorul acestuia de a mă ajuta, iar în minutele următoare, am fost dusă în casa dânsului și așezată în mijlocului unui cerc feng-shui plin de inscripții. După mii de incantații pe care le rostea și semne ce le făcea din mâini, venise spre mine spunându-mi: “-Sper că ești pregătită, fii tare!” iar apoi își puse mâinile în pieptul meu și eliberase o energie ciudată care se scurse prin venele mele. Durea, incredibil de tare, dar nu puteam să mișc sau să scot un cuvânt din pricina acelei suferințe inferne. Trecuseră chiar 2 ore iar eu încă nu aveam puterea de a face măcar o mișcare. Multă lume se adunase în acea sală, în jurul meu. Ei credeau că nu am simțit nimic, sau că am rămas blocată în altă lume. Chiar și Naruto era acolo, venea și-mi trecea mâna prin păr, mă privea trist și serios, iar abia după 7 ore am reușit să mișc și să vorbesc. Toți prietenii lui Neiji erau la locul de față și se rugau ca acesta să nu fi greșit ceva. Văzând că am început să mișc, și-au dat seama că totul a decurs conform planului.
-Îmi pare rău, te-a durut? mă întreabă Neiji îmbrățișându-mă. Ciudat cum oamenii de aici erau atât de prietenoși față de cei din cealaltă lume. Sau așa mi se părea mie? Stai… așteaptă, au trecut 7 ore aici, exact așa cum trec 7 ore în real. Durerea, acea durere era mult prea mare să fie o ficțiune. Ăsta… ăsta nu era un vis, cum mă întorc acasă? Stai, dacă nu mă voi mai putea întoarce. Și în clipa următoare lacrimi fierbinți începeau să-mi ude fața. Neiji, văzându-le, le șterse și își ceruse iertare pentru că nu a fost mai atent, iar apoi m-a asigurat că acum punctele mele de chakra erau deblocate și puteam folosi orice ninjutsu. Dar eu… tot ce am văzut până acum a fost la televizor, ce trebuia să fac ca să mă transform, pentru o clonă? Cum îmi concentram chakra? Dar mai important de atât, cum fac să mă întorc acasă?!
-Hei, e în ordine, îi răspund eu înapoindu-i îmbrățișarea. Și acum, ce fac?
-Ce să faci? Exact ce ai făcut și până acum, urmează-ți calea ninja! îmi spune Naruto afișându-și privirea sclipitoare și convingătoare. Cum făceam acum să le spun că eu de fapt nu știam nimic? Era imposibil, trebuia să învăț totul pe cont propriu. Și ce mai puteam să arăt acum decât o față tristă? Încercam să zâmbesc forțat dar nu reușeam, și în cele din urmă, nu aveam o echipă, eram în plus în acest loc.
-Care-i problema? mă întreabă Neiji punându-mi o mână în păr.
-Sunt în plus, nu mi-au găsit echipă mie… Mă simt în plus în satul ăsta…
Auzindu-mi vorbele, toată lumea venea spre mine pentru a-mi oferi un sprijin, iar Sakura și Naruto îmi spuneau:
-Poți să ni te alături nouă. Vom vorbii cu sensei Kakashi și vom vedea ok?
Eram chiar uimită, din prima zi, și să ajung în echipă cu unul din idolii mei de la televizor? Și cum fac să ajung acasă? Ai mei se vor îngrijora, e trecut de 12 noaptea în realitatea mea, poate că nu mă mai pot întoarce. Și așa am ajuns să mă așez într-un copac și să adorm la sprijinul ramurilor acestuia. Mă întrebam, ce îmi va aduce ziua de mâine, de ce am ajuns aici și fără oprire speram să mă pot întoarce acasă. Nu era vorba că nu-mi plăcea aici, dar mă corupse frica, nu știam de ce, dar totuși luptam pentru supraviețuire. Aveam încredere, credeam că pot.
Va urma…

Post Navigation