Dreams World

Fight the reality, with magic ..

Archive for the category “The unknown past”

The unknown past II

Ajunsă acasă m-am repezit la duș și am dat drumul la apă rece. Nu știam de ce, dar corpul meu, sau cel puțin mie îmi era atât de cald încât nu știam ce să fac pentru a mă răcorii. Apa rece cădea greu pe capul meu iar eu priveam pe micul geam cum norii își făceau rând pentru o ploaie pe care pământul o aștepta de mult. Lumina aceea continua să-mi pâlpâie pe piept iar forma mea umană se confunda cu forma mitică a lui Ahri. Nu înțelegeam, de ce… De ce acum… Probabil eram speriată, îmi era frică să nu fiu singură, aș fi vrut să o pot lua pe Mio cu mine, dar… nu voiam ca ea să pățească ceva. Am închis ochii și m-am trezit în pat dimineața următoare. Dar nu în orice pat, ci în patul din spital. Ce căutam aici nu știam, până când bunica mea venise la mine și îmi spune că eram pe cale să mor în duș… iar eu eram: What the fuck?! Temperatura corpului îmi crescuse mult prea mult și leșinasem, dar nici pe departe să… Doamne feri. Era ora 8 și jumătate deci aveam timp până la întâlnirea mea cu Mio. Bineînțeles, nu o las să facă cinste doar pentru atât, o să-mi plătesc shake-ul. În sala aceea goală de spital ecoul unor tocuri se auzea din depărtare și o doctoriță tânără cu o pereche de ochelari roșii și un halat alb se apropie de mine. Bunica mea ieșise pentru a o lăsa pe aceasta să-și facă treaba. Doctorița se așeză lângă mine și mă întrebă:

– Cum se simte prințesa după un litru de apă otrăvită?

Am tresărit, mi-am dat seama că aceea nu era doctorița mea, era altcineva, era… Era una din acei oameni care mă căuta, era slujnica lui Hades, zeul infernului. Mi-am azvârlit perfuzia și am sărit din pat fugind către ușă. Dar fără să vreau căci aceasta mă prinse de picioare cu ajutorul unei plante ciudate. Și-a dat ochelarii jos și m-a privit în ochi. Totul, totul în mintea mea se întunecase. O vedeam pe prietena mea suferind, îmi vedeam părinții spunându-mi că nu mai au nevoie de mine… nu înțelegeam nimic, zilele treceau atât de repede, fără valoare, fără nimic, eram doar un om normal, un om în chinuri. Asta… era o iluzie, trebuia să fie o iluzie, dar cum, cum ies din ea, cum scap de ea? Eram la un pas spre moarte, acea otravă deja începea să-și facă efectul, nu mai puteam rezista, respiram greu, rece, până când… un sunet de gloanțe îmi străfulgerase mintea. Mi-am deschis ochi, m-am privit, și din nou, nu mai eram eu, eram Jinx, un alt champion din League of Legends. Speram să nu fie tocmai ea, mă întrebam de ce femeia fără țâțe dar dacă stăteam să mă gândesc, doar așa puteam să scap de aici.

jinx_the_loose_cannon_by_yumedust-d6tdopu

Mi-am luat mitraliera, m-am ridicat și am început să trag în acea femeie până când aceasta și-a dat sufletul iar eu am ieșit fugind din spital. O groază de gardieni care se pare că unii erau oameni și alții nu, începeau să mă fugărească cu bastoane și cu pistoale pentru a mă pedepsi pentru că am omorât o ‘doctoriță’ dacă puteam să-i spun așa după ce m-a otrăvit. Bunica mea credea că sunt un monstru care i-a răpit fiica dar asta era partea a doua. Mi-am aruncat micile mele rachetuțe pe podea ca acei oameni ce mă urmăreau să se împiedice grav în ele și să nu mă mai urmărească. La final am ieșit din spital și am rămas afară doar eu în forma lui Jinx și acei gardieni care nu erau oameni. Aceștia nu ezitară să mă atace, ba chiar mă luaseră pe la spate cu mișcări de karate, cu bastoanele lor și încercau să mă nimerească. Dar la cât de nebun era caracterul ăsta, Jinx, mă îndoiam că puteau să îmi facă ceva, și totuși, eram nevoită să fug, și înloc să fug spre casă mă îndreptam spre școala mea. Asta pentru că Mio credea că sunt la școală, deja era ora 12, adică încă două ore până să ne întâlnim, sau poate chiar una… Speram să reușesc să omor țintele, speram mai mult… să reușesc înainte să apuc ora două. Inima, mă durea atât de tare, abia reușeam să respir, ba chiar începu să plouă, iar corpul meu era mult mai fierbinte decât ziua trecută după tonele de otravă pe care acea ciudată le-a forțat în corpul meu.

-Mio… fi bine te rog, începusem eu să strig cu lacrimi în ochi… Nu voiam ca unul din acești tipi să fi mers spre ea să îi facă rău. De ce jinx? Am scăpat dar de ce jinx, nu puteam să le fac nimic, erau mult prea rapizi, abia mă mișcam. Amețeam, acea otravă aproape că mă omora, nu puteam…

-I-Inuyasha! Unde ești, am nevoie de tine… începeam eu a striga după un prieten care parcă era pe măsura lor, dar inutil, se pare că sfârșitul meu era aici. Și totuși, Hades nu era nicăieri, ceea ce însemna că poate… poate aceste corpuri ciudate nu puteau să mă distrugă definitiv. Poate… și totuși…

N-am mai apucat să gândesc sau să spun nimic, ochii mei se închiseră instant iar eu am căzut la pământ… dar era ceva ciudat.. pământul era atât de moale? Atât de cald? Iar dintr-o dată am simțit un sărut dulce. O pereche de buze le săruta pe ale mele, cine? Deschid încet ochii, iar când viziunea mea devenise clară, am înțeles. Era mereu aici, mereu aici pentru mine să mă salveze. Inuyasha era aici. Mi-a luminat inima, sufletul, totul. Acum am înțeles, nu putea să ajungă instant, dar era și el aici cu o formă umană gata să mă salveze oricând.

original

-Inuyasha, ai grijă tipii aceștia sunt..

Dar el m-a sărutat din nou înainte să apuc să fac ceva. Forma mea se preschimbase din nou în Ahri iar noi doi, de mână începeam să atacăm acele ciudățenii. Și totuși, ne era greu chiar și în doi, trebuia încă cineva… Mio putea, dacă ea o să vină… o să-i dau puterea să ne ajute, vom reuși cu siguranță, trebuie, nu pot muri aici, nu acum când l-am regăsit pe el, nu aici!

Va urma…

The unknown past I

M-am trezit lipsită de aer, din nou. Din nou adorm cu lacrimi în ochi și mă trezesc fără lume. De ce numai eu? Niciodată n-am să înțeleg. Când am nevoie de cineva, niciodată dar niciodată… Cu ce rost să-mi pierd vremea cu școala în fiecare dimineață dacă eu caut fericire? Toată lumea mă înlocuiește, toată lumea. Sunt o persoană ușor de manipulat, căci eu dacă iubesc, iubesc cu adevărat. Mi se spune Phui… simplu Phui. N-am să zic de unde vine porecla, prefer să rămână secret. Unele lucruri sunt mai interesante dacă rămân neaflate. Și cum spuneam, din nou… mă trezesc fără aer, fără suflet, fără inimă, sunt doar o carapace goală…

Merg înainte pe poteca ce duce spre școală, mă opresc, azi chiar nu aveam chef. Voiam să fug în lume, să nu mai văd pe nimeni, dar am stat și m-am plimbat prin oraș. Treceam pe lângă mii de oameni, dar foarte puțini dintre ei parcă-mi simțeau tristețea din privire. Dintr-o dată, aud o explozie, care se părea a fi foarte puternică căci pământul se cutremura.  Am simțit un gol imens în suflet, ca și cum prietenii mei aveau nevoie de mine… sau unul dintr ei. Unul pe care chiar nu voiam să-l pierd pentru nimic în lume. Am fugit cu cea mai mare speranță pe care o aveam, în direcția de unde se simțea explozia. Nici eu nu credeam să am atâta viteză, dar ea… Mio avea nevoie de mine. Eram sigură că ea era, puteam să recunosc aura ei oriunde. Aură… ce cuvinte mai am și eu…

Ajunsă la locul impactului, o văd pe prietena mea stând într-un grup de oameni speriați și ținuți într-un colț. În fața lor erau 5 oameni cam de 30 de ani și se pare că toți erau copii. M-am înfuriat atât de tare încât am luat o țeavă de metal din împrejurimea aceea plină de vechituri și i-am atacat. Dar nimic nu a avut efect, aceștia m-au pus ușor la pământ și începuseră să-mi dea pumni în cap. Credeam că n-am să mai scap când dintr-o dată am văzut că unul dintre ei se luase de Mio. O rănise, iar eu nu reușeam să mișc pentru a o salva. Mă simțeam inutilă, prietena mea… cea mai bună prietenă a mea, murea în fața ochilor mei, iar eu… eu nu puteam face nimic. Am închis ochii cu speranța ca Domnul să mă ia repede, dar fără speranțe. Degeaba îmi creștea pulsul, degeaba eram cardiacă pentru că niciodată nu muream. Chiar și acum, inima mă durea atât de tare… atât de tare încât orice om ar fi murit să fie în locul meu.

Dintr-o dată, o lumină puternică a țâșnit din pieptul meu iar eu m-am ridicat la cer. Trei cercuri albe s-au învârtit în jurul meu iar forma mea umană se schimbase complet. Nu mai eram Phui, eram altcineva… nu înțelegeam. Toată lumea mă privea uimită, eu nu știam ce să fac, iar acei oameni parcă știau deja despre ce e vorba căci se îndepărtaseră fiecare la câte trei metri de mine și se pregăteau să mă atace din părți diferite cu speranța de a lua ceva anume ce era la mine. Fără speranțe. M-am privit apoi și chiar nu-mi venise să cred, toată structura mea corporală se schimbase. Eram Ahri, dintr-un joc numit League of Legends. Cum putea fi așa ceva posibil? Dar acum, nu asta era problema, cu această formă, puteam să-i bat pe toți acei tipi, trebuia doar să știu cum să-mi folosesc abilitățile. Ahri_0

Am închis ochii și am început să mă concentrez. Toate amintirile mele se schimbaseră, cu adevărat, nu mai eram eu… eram chiar acel personaj, aveam toată istoria sa în suflet și o purtam cu greu. Era dureroasă, cu multe întâmplări grele. Am aruncat pe toți o abilitate numită charm, și i-am făcut pe toți să se îndrăgostească de mine pentru câteva secunde iar apoi am aruncat în ei cu o bilă spirituală care le fura viața. Era chiar diferită față de joc, puteam să atac mai multă lume deodată, puteam sări cu ultimata ei( adică ultima ei abilitate care o făcea mai puternică) de câte ori voiam. Și puteam folosi totul de câte ori voiam. Nu funcționam pe vreun sistem de mana sau hp, eram asemeni unui personaj mitic de neoprit. Dar ceva era încă ciudat, acei tipi nu erau nici ei oameni, deoarece nu fugeau de mine, nu se speriau, ba chiar continuau să mă atace. Și nu știu de unde mi-a venit, și de ce am făcut asta dar mi-am băgat mâna în piept cu ajutorul unei puteri ciudate, și înloc să-mi scot inima, mi-am scos un cristal care ținea locul acesteia. Un cristal care strălucise atât de puternic încât toți acei tipi muriseră instant iar apoi când l-am pus la loc, locul inimii mă durea enorm. Atunci mi-am amintit cine eram, tot trecutul pe care l-am avut și cum am ajuns aici. De aceea aveam probleme cardiace, eu nu aveam o inimă, aveam un cristal care îi ținea locul. Acela era inima mea, și durea de fiecare dată când îmi foloseam puterile pe pământ. Eu eram urmașa lui Dumnezeu, El mi-a dat puterea de a crea lumi paralele și onoarea de a fi a 7-ea și ultima legionară a lumii. Legionarii erau acele persoane care trăiau între oameni pentru a distruge iluminati sau a-i face să se întoarcă pe teritoriul lor, dar eu fiind fiica Sa, eram mai mult decât o legionară, eram o creatoare. Făceam parte din rândul zeilor care erau ascunși acum pe pământ. De aceea, Tatăl meu a decis că e timpul să mă ridic, că e timpul să mă trezesc dintr-un somn adânc și să lupt.

Toată lumea mă privea cu recunoștință, dar în același timp cu ură. Toți cu excepția lui Mio care era extrem de bucuroasă pentru ce reușisem să fac. Cel mai greu lucru din viață e să-ți găsești prieteni de încredere așa cum e ea. Dar niciodată nu știi ce aduce ziua de mâine. De obicei când un prieten fals pleacă, unul adevărat se arată.

-Mulțumesc mult! îmi spune Mio îmbrățișându-mă.

-Nu ai pentru ce… Doar ești prietena mea… Mio, cred că o să trebuiască să îți explic multe.

-Să știi că va trebui… dar lasă asta acum, vreau să te scot la un shake sau ceva pentru că m-ai salvat.

-Nu e nevoie, m-aș cam duce acasă să-mi limpezesc gândurile, i-am spus eu în timp ce aruncasem un baston în sus iar când îl prinsesem forma mea umană revenise la normal.

-Înțeleg, Phui, ai grijă de tine, ne vedem mâine da?

-Da.

Și uite așa am plecat dar fără să uit să las un semn pe ea, i-am dat o agrafă de a mea să o poarte la ea mereu, astfel încât să știu dacă are sau nu probleme. Dacă totul e așa cum îmi amintesc eu, mulți vor încerca să o omoare pe ea și pe cei mai buni prieteni ai mei, pentru a-mi distruge scutul, dar nu, eu n-am să le permit.

Va continua…

 

 

 

 

Post Navigation