Dreams World

Fight the reality, with magic ..

Dor de casă

Senomoto Hisashi Mangaka sad lonely anime girl phi stars 5 worthy

Dimineața următoare nu știam pe unde să o iau mai bine. Mă uitam după Lee, Neji, Naruto, dar aceștia nu erau nicăieri. Până când îmi pică fisa! Locul acela unde se vindea ramen, acolo trebuia să fie. Scot acea cheie aurie din buzunarul meu și mă uit la ea. Dacă această cheie nu mi-ar fi tăiat calea, eu nu aș fi fost aici niciodată.
Iar după ce m-am învârtit mai mult de o oră prin sat am dat însfârșit de Naruto. Acesta mă observase și venise în fugă spre mine.
-Hayuhi! Unde ai dispărut noaptea trecută? Voiam să vorbim cu sensei să te ia în echipa noastră.
-Oh… îmi pare rău, îi răspund eu neobservând cum ochii mei lăcrimau încet.
-Ai pățit ceva? mă întreabă acesta apropiindu-se de mine, poate mai mult decât trebuia… ca si cum aș fi avut ce și-a dorit toată viața.
-Nu, nu… Doar mă gândeam, îi răspund eu pe un ton enervant privind în jos. Nu puteam să-mi iau gândul de la casa mea, de la toate persoanele care aveau nevoie de mine și de cuvintele mele. Oare ce vor crede prietenii mei? De fapt, nici nu cred că le pasă de mine.
Naruto îmi zâmbește și mă întreabă:
-Hei, orice ar fi fost în trecutul tău, acum a trecut!
Încep să zâmbesc și eu apoi, oh Doamne zâmbetul lui era chiar molipsitor. Am început să ne plimbăm prin sat, acesta prezentându-mi toate împrejurimile. Într-un final am ajuns și la ramen unde era Sakura și Kakashi care păreau să ne aștepte. Păream foarte suspicioasă pentru faptul că nu cunoșteam tot satul, așa că am pus problema mea cu inima și în povestea mea. Ce mi se părea ciudat era că geanta mea se schimbase radical peste noapte. Nu mai aveam cărți și caiete de școală. Aveam cărți de vrăji, baghete, kunai-uri, shuriken-uri și tot felul de prostii.
-Patru porții de ramen! strigă Naruto care făcu cinste.
A fost foarte diferit, mâncarea aceea era chiar diferită față de ce am mâncat până acum, iar bețele erau atât de ciudate, abia reușeam să prind ceva cu ele. Totuși asta nu era marea problemă. Oare de ce mă aștepta Kakashi? Era ceva de rău?
-Ca să acoperim faptul că lipsește Sasuke, iar echipa este cu un membru în minus, e o idee bună să te luăm. O signură problemă este aceea că nu știi aproape nimic și ne va fi foarte greu să te obișnuim cu misiunile având în vedere că abia ai absolvit.
-Dar, Kakashi, sunt sigur că Hayu poate învăța orice! se ridică Naruto agitat țipându-i.
Nu aveam idee ce să spun sau ce să fac. Nu puteam să fac absolut nimic, eram ca un ultim nimeni. Sakura părea să observe cel mai bine ce simțeam zicându-mi:
-Hei, nimănui nu i-a fost ușor la început, cred că ar trebui să îți găsim o echipă în care să înveți treptat și să te simți bine! Sunt sigură că mai există echipe și pentru tine.
Sakura, Sakura… de ai știi tu situația mea, dar cred că nici nu ai înțelege dacă ți-aș spune că am ajuns aici din altă lume printr-o cheie ciudată și sunt mai mult rătăcită decât un ninja. Și cum știu că toți vor crede că am mințit dacă spun adevărul, Doamne credeam că e un vis; o să mor.
-Pentru a-i lua locul lui Sasuke, trebuie să știi să faci una din tehnicile sale.
Acesta începuse să îmi înșire o grămadă de lucruri pe care Sasuke le putea face, dar eu cel mai bine cunpșteam acel chidori, și era mult mai bine dacă învățam asta, deși în sinea mea știam că nu am nicio șansă.
-Vreau să învăț chidori! îi răspund eu în timp ce ochii mei intraseră intr-o umbră a iadului.
Naruto și Sakura, cât și Kakashi păreau a fi foarte îngrijorați. Nu doar pe faptul că eram palidă și vorbeam ciudat, ci mai mult pe faptul că eram fierbinte iar pupilele mele erau extrem de mici, ca și cum toată viața mea voia să plece din mine. Dintr-o dată mi-am simțit corpul greu, iar ochii mei nu mai puteau face față cu lumea. Naruto mă prinde iar Kakashi și Sakura încep să se uite la mine. Mi-au cotrobăit apoi prin geantă căutând un răspuns dar atunci când ei căutau, păreau că nu pot vedea nimic din ce aveam. Tot ce au găsit era un portmoneu ce conținea câteva monede pentru mâncare eventual, un creion și un carnețel gol.
-Nu cred că e un intrus, dar deși are bandana satului, ea nu e de aici, afirmă Kakashi luându-mi mâna. Pare a fi mai mult speriată de noi.
Da, așa e, Kakashi își dădu seama de un lucru pe care Naruto și Sakura nu voiau să îl accepte. Nu era greu de observat, îmi doream mult să merg înapoi acasă, dar nu știam calea. După mai bine de câteva ore, simt o mângâiere fină în părul meu. Mă trezesc într-un pat de spital și îl văd pe Neji în fața mea.
-Jutsul pe care l-am folosit ieri pare că te-a afectat mai grav decât credeam. Va trebui să mai lucrez.
Stau și îl privesc fără să spun nimic, lăsându-l să continue.
-Am vorbit cu Naruto și Sakura. Kakashi a acceptat să te învețe chidori. Te sfătuiesc că e extrem de greu, va trebui să muncești mult.
-E ciudat că vestea a ajuns atât de repede la tot satul, chiar și la Tsunade-senpai, spune Lee chicotind. Ai ajuns vedetă, toată lumea vrea să te ajute. Totuși mă întreb cine să îți fi blocat punctele chakra în asemenea hal…
Era incredibil, ei vorbeau de parcă aș fi fost aici de mai mult timp, și totusi eram aproape în a treia zi. M-au acceptat în familia lor și voiau să mă ajute, fără să-mi ceară ceva în schimb. Îmi caut în buzunar și observ că acea cheie era încă acolo. Se pare că nu m-au cotrobăit pe de-antregul.
-Am o întrebare. De ce stați cu ochii închiși uneori și nu spuneți nimic?
Ok, poate nu trebuia să întreb asta, acum eram privită ciudat.
-Heh, poate nu-și mai aduce aminte, spune Neji mangaindu-mă. Se numește meditat, te ajută la concentrare, încearcă!
Poate că nu aveam altceva de făcut decât să încerc, dar în momentul în care am închis ochii, fiori reci mă cuprindeau. Vedeam imagini dintr-un posibil trecut al meu, în care totul era distrus în jurul meu, plângeam atât de rău încât puteai să zici că eram pe moarte și am căzut la pământ. Când am deschis ochii totul s-a oprit, eu țipând din toți plămânii și răsuflând greu. Pulsul meu începea să crească tot mai mult si să amețesc. Exact în acel moment, Tsunade își făcuse apariția spărgând ușa și alergând spre mine punandu-mi o mână în jurul taliei și una pe frunte.
-Respiră! Îmi spune aceasta făcându-mă să mă calmez. Respiră adânc, va fi bine. Hei, sunt aici!
După ce mă mai liniștesc o apuc de mână și o privesc în ochi. Aceasta mă privește înapoi îngrijorată de situația mea, apoi îmi spune.
-Orice s-ar fi întâmplat, orice lucru din trecutul tău care ți-a făcut rău, uită-l! O să intrii în echipă alături de Naruto, Sakura și o vei lua de la început. Nu ești singură. Satul este acum familia ta. Dacă ai nevoie de ajutor, noi suntem aici. Din câte am înțeles de la Neji și Lee, situația ta se poate îmbunătății, dar depinde de tine. Uite, îți promit că o să găsesc persoana care ți-a vrut răul și o voi ucide!
Ascultând-o, inima mea se înmuiase. Nu înțelegeam de ce, probabil era puterea cuvintelor, probabil era altceva, dar toată frica mea o luase pe căi diferite. Kakashi intrase în salon și îmi spuse:
-Pregătită să înveți chidori?
Am dat aprobator din cap și am zâmbit. Mă simțeam diferit, mă simțeam în stare de orice. Iară dorul meu de casă dispărea treptat. Când eram cu ei, dorul meu… dispărea.
Va urma…

Daca ele nu vor conta

tumblr_ndwtr9u0Lq1tiqi90o1_500

Nu concep de ce accept lumea daca ea nu ma accepta. Nu concep pentru ce respir aer. Nu concep motivul pentru care te iubesc, nu concep de ce… Probabil aici sau acolo nu exista niciun motiv anume. Probabil in ochii tai nu sunt cineva in care sa ai incredere. Ori asta, ori increderea mea in tine e oarba. O lume chioara, de ce a trebuit sa imi pun toate sperantele in tine?! O lume vesnica apusa, de ce esti atat de cruda cu omul ce-i bun cu tine?! O lume… Daca nu meritam trebuia sa aflu, nu m-as fi apropiat. Dar eu nu sunt om, sunt spirit care simte. Nu sunt facuta din carne si oase, sunt facuta din amintiri, sentimente, idei, idealisme, sperante… Nu mi-am dorit mai mult decat prezenta ta in viata mea, dar trebuie sa renunt. Trebuia sa te ignor cum faceam cu restul lumii, dar ochii mei chiori m-au facut sa vad ceva special… Acum regret, plansul acru mi-l regret si continui sa ma intreb de ce iti ofer iubire cand tu imi oferi ignoranta?! N-ar trebui sa fie o relatie de dragoste, pusa intr-o balanta? Simtim la fel, ori nu simtim. De ce ma simt cazand din cer, rupand din fiecare nor cate o amintire.

Rasuflu greu, cu inima pustie… respir doar din speranta ca te vei intoarce la mine. Ma scald in lacrimile singuratatii, presupun ca e tot vina mea. Ah, veninul tau, ce mi-ai facut?! Iaca incerc dar nu te pot uita pentru ca inima-mi si sufletul nu vrea. Ah, iubire, de ce te ascunzi de mine. Credeam, ca suntem din nou ca la inceput, dar Doamne de ce m-ai facut sa cred… ca n-aveam nevoie sa simt din nou. Nu mai vreau sa simt nimic. Pe mine nu ma saluta dimineata decat durerea, iar abia noaptea tarziu simt o farama de iubire. O farama… care parca nici macar nu exista, dar o apreciez ca si cum ar fi totul si acel tot ma distruge.

Respir tot mai greu, pe suflet ma apasa… ma ucide plecarea ta, hai inapoi acasa ca nici diavolul nu poate spune ce otrava mi-a bagat in oase. Ca plansul n-a rezolvat niciodata nimic, dar daca nu as plange m-as fi inecat de mult. Ce sa fac, soare?! Ca fara tine simt ca ma sting! Ce sa fac luna, ca nu mai pot sa respir… hyperventilez. Probabil e doar varsta, si inca nu mi-am dat seama de adevaratele greutati ale vietii, dar scriu ce sufletul meu dicteaza. Orice depresie ma indeamna spre un elixir al uitarii, care ma poate stinge in chinuri, dar macar asa voi muri cunoscandu-se de ce. Imi perturba mintile, si nu pot gandi logic, motiv pentru care las sufletul sa ma ghideze. Pentru ca nu pot sa imi impun un lucru pentru totdeauna, dar in schimb voi lasa si sentimentele sa ma indrume, chiar daca sunt crude.

Un singur lucru, o singura persoana insa imi spune, ca nu mi-a sosit timpul. Amintirile a ceea ce am vorbit ma urmaresc in fiecare clipa si regret ca nu am ascultat fiecare sfat de la-nceput pana la sfarsit. O persoana pe care am pierdut-o probabil definitiv, dar am gasit o parte din ea in multimea de prieteni care ma abandoneaza care de care pe zi ce trece. Si vin altii, si pleaca si ei, si sunt din nou singura.

Dorintele mele, sperantele mele, visele mele, n-au contat niciodata. Am sa astept cat pot, sa le fac sa conteze, iar daca nu vor conta la timpul potrivit, ma voi opri din respirat, din pricina durerii si ma voi stinge.

 

Ce ne leaga?

Amintirile sunt tot ce ne mai leaga,
In timp ce inima mea neaga, ca inca te iubeste
Dar ea sufera si plange, simte orbeste…
Dar acum mintea mea, inainteaza…
De lanturile tale ma elibereaza.
Daca era ceva ce ne lega in trecut
Prezentul l-a facut scrum, cu ceea ce-ai facut.
Am plecat.

tumblr_ndjnzwjCMR1sjvyyyo4_500

O mie de cuvinte

tumblr_mrqw5tXZA41spdwjvo1_500

Nu mi-aș fi dorit vreodată să-i spun adio. Nu m-am gândit niciodată că s-ar ajunge la asta. Nu mi-aș fi dorit niciodată să-i aud plânsul, și totuși eu am fost motivul lacrimilor sale. Nu mi-aș fi dorit niciodată… să-l dezamăgesc, și totuși am făcut-o. Am călcat strâmb, dar te iubesc. Am greșit, dar tot te iubesc. Mă gândesc la tine, în fiecare clipă… Soarele apune, noaptea mă ia în lacrimi de dor pentru tine. Adorm din vina lor, a stropilor de apă ce-mi încălzesc obrazul, când inima mea e un loc rece. Și degeaba întind mâinile și îmi doresc să te revăd. Exist, doar pentru a exista, dar plec, așa cum n-aș pleca niciodată. Mereu i-am stat de veghe, așteptând zorii la fereastră. Mereu am fost acolo, gata să-i încălzesc sufletul, să îl feresc de orice năpastă.

Nu-mi va părea rău niciodată. Dar deschide ochii, plâng după tine. Inima mea e o piatră rămasă în deșert, ce plânge după apă. Plânge de singurătate, în lacrimi se îneacă. Deasupra lumii nu-i doar luna, e o viață-ntreagă, deasupra mea nu-i doar furtuna, e și soarele din piatră. Și totuși niciodată n-am crezut, să țin atât de mult la tine. Ce-am văzut doar ochii știu, și m-am pierdut de mine. Am pierdut zâmbetul, soarele, luna, Universul, căutându-te pe tine. Degeaba am fugit, degeaba am muncit. Pentru că iarăși zac în golul nopții, așteptându-te. Dar te iubesc și nu regret, doar inima mea spune: “Grăbește-te și nu uita, că mor fără de tine.”

Orele trec în șiruri grele, eu plâng iarăși în noapte. Aștept, aștept, dar te iubesc, și nici n-am să regret. Poate frumusețea e abstractă, și ochii lor nu pot vedea. Dar eu văd în tine, tot ceea viața mi-ar putea lua. Că om fără de casă-n suflet sunt. Om ce plimbă străzile, cu capul la pământ. Om ce caută scăpare, în locul cel mai strâmt. Și n-am să mă opresc la existență, căutând doar unde sunt. Cu potopul lumii-n lacrimi, cu inima îndurerată iarăși plâng, dar te iubesc și nu regret.

Șoaptele tale-mi sfărâmă orice gând, trec prin mine ca prin aer, mă țin în ploaie și în vânt. Oricât încerc, nu pot s-ajung la tine nici măcar în gând. Dar te iubesc și n-am să plec, am să rămân. Am să rămân ca soarele, ce strălucește-n fiecare zi, am să rămân ca luna, ce luminează fiecare noapte. Am să fiu ploaia ce-ți atinge, blând ale tale pleoape. Am să fiu adierea caldă a primăverii, te voi îmbrățișa de la spate.

Însă de fapt am fost. Am fost în stare să dau tot, bucată cu bucată, aș fi rupt Pământul tot, să fiu doar a ta fată. Am ajuns să stau în urma ta, ca o umbră vie. Am ajuns să fiu prezența ta, până la copilărie. Am ajuns să mă închin, în fața ta în fiecare clipă. Ai ajuns să fi chiar viața mea, iar eu sunt o risipă. O carapace goală fără gol, ca o gaură neagră. În care doar suferința-ncape, nu se sfârșește niciodată. Respir greu și inima mea neagă, zicând că va trăi așa, dar de fapt ea moare. Moare clipă după clipă, căci boala este tot mai densă, moare strigându-te pe tine, să-i dai drumul din lesă, să o săruți cu teamă.

Însângerați sunt însă ochii mei de dor, căci au purtat furtună de furtună, și nimeni nu le-a ținut partea, măcar un stop să spună. Că nu mai pot și n-am să pot, moartea mă trage de mână. Țipătul tău m-aruncă-n foc, focul e stins de largul mării… M-ai lăsat să zbier și să mă pierd, m-ai lăsat prădării. Dorul doar să-mi fie dor, și speranța făr de moarte, un vânt rece și-un topor, Universul mi-l împarte. Cine sunt eu și ce am fost?… iar îmi trece prin minte. Nu știu ce-am fost dar știu ce sunt… a ta până la moarte.

Războiul e război, mereu a fost, dar nu și-n a mea carte. Că eu nu iau arme de foc, nici străvechi, nici nucleare. Eu am doar pensula în mână, și cerneală sângerie. Un perete e deajuns, să scriu ce-a fost și ce-o să fie. Chiar dacă mai lăsat eu n-am uitat de tine, ci seară după seară, ți-am sculptat numele la mine-n piept, cu acul să mă doară. Dar te iubesc și nu îmi pare rău, și nici că o să-mi pară. Vocea mea e joasă rău, privirea mea e prea amară.

Tu ești libertatea mea, iar eu o coală de hârtie. Tu esti tot ce-aș mai visa, în somnul de vecie. Te rog soare nu pleca, căci eu sunt poezie, scriu în vers căldura ta, îmi dau zâmbetul ție. Chiar de-aș rămâne fără el, eu te iubesc și vreau să-l văd mereu pe tine, iar de-aș muri n-aș regreta, aș știi c-am fost numai a ta. Nu-mi doresc să știu nimic, să nu știu niciodată. Adevărul mi-e în ochi, dar n-am să-l cred vreodată. Sunt o ființă care simte, acum oglindă spartă, și se reflectă doar din mine, o viață-ndurerată.

O mie de lacrimi n-ar ajunge, să-mi exprim puternic dorul. O mie de cuvinte n-ar putea să țină, inimii mele locul. Un milion de stele n-ar putea, să-ți fure strălucirea, te-am iubit și te iubesc, mereu voi fi cu tine, tu zboară fluture frumos, da-ntoarce-te la mine. M-am repetat și mă repet, te iubesc, încă o dată. Te iubesc și nu regret, am să te-aștept o viață. Nu scriu să scriu, să fie scris… Scriu să se priceapă. Lumânarea-mi arde doar cu versuri, și la lipsă se îneacă. Dacă s-ar stinge n-ar conta, ar fi doar a mea durere. Adu-ți aminte, te iubesc… vreau doar să-mi dai putere. Că eu pierdui în fața lumii, și nu pot să dau ochii… M-alungă și mă sfâșie cum pot, nu plec de lângă tine. Dar tu m-ai pus deoparte iar acum te-ntrebi, ce s-a-ntâmplat cu mine. Mi-a fost dor de tine, cum soarelui e dor de zi, deșertului de ploaie. Iubirea nu regretă, ea plânge.

 

Acasa…

broken-hearted-girl

Dorul tau aspru ma arde
Clipa dupa clipa
Merg prin ploaie si ma gandesc la tine
Simt stropii grei pe palme si pe cap
Totul se vede-n ceata, ceva nu e bine
Un vant rece trece-n goana peste mine.
Ma trezesc, pe pamantu-l umed de apa ploii
Cu rani din cap pana-n picioare
De frig incep a ma lua toti fiorii
Simt cum inima in mine moare.
Intind o mana catre cer, si te visez din nou
Inchid ochii, far de putere, mana mea in jos se lasa
Am parasit lumea plangand, sa te intorci acasa.

Versuri pentru tine

thumb

Stau pe pat cu ochii-nchisi si plang
Plang caci ai plecat si m-ai lasat aici in lume sa suspin
Sa sufar, sa scuip sange-n lacrimi, sa lesin.
Sparg oglinzi, geamuri si incep sa-nnebunesc
O iau razna fiindca simt ca te iubesc.

Scriu versuri peste versuri cu lacrimile pe hartie
Ca s-ar stinge lumanarea daca nu as scrie.
Dar in fiecare gand apari si parca as vrea sa-mi vad sfarsitul
Tacerea ta e un blestem si ignoranta e cutitul.
Ochii mei rosii de lacrimi privesc a ta fotografie
Inchid ochii si iar plang ca esti unul dintr-o mie.

The unknown past II

Ajunsă acasă m-am repezit la duș și am dat drumul la apă rece. Nu știam de ce, dar corpul meu, sau cel puțin mie îmi era atât de cald încât nu știam ce să fac pentru a mă răcorii. Apa rece cădea greu pe capul meu iar eu priveam pe micul geam cum norii își făceau rând pentru o ploaie pe care pământul o aștepta de mult. Lumina aceea continua să-mi pâlpâie pe piept iar forma mea umană se confunda cu forma mitică a lui Ahri. Nu înțelegeam, de ce… De ce acum… Probabil eram speriată, îmi era frică să nu fiu singură, aș fi vrut să o pot lua pe Mio cu mine, dar… nu voiam ca ea să pățească ceva. Am închis ochii și m-am trezit în pat dimineața următoare. Dar nu în orice pat, ci în patul din spital. Ce căutam aici nu știam, până când bunica mea venise la mine și îmi spune că eram pe cale să mor în duș… iar eu eram: What the fuck?! Temperatura corpului îmi crescuse mult prea mult și leșinasem, dar nici pe departe să… Doamne feri. Era ora 8 și jumătate deci aveam timp până la întâlnirea mea cu Mio. Bineînțeles, nu o las să facă cinste doar pentru atât, o să-mi plătesc shake-ul. În sala aceea goală de spital ecoul unor tocuri se auzea din depărtare și o doctoriță tânără cu o pereche de ochelari roșii și un halat alb se apropie de mine. Bunica mea ieșise pentru a o lăsa pe aceasta să-și facă treaba. Doctorița se așeză lângă mine și mă întrebă:

– Cum se simte prințesa după un litru de apă otrăvită?

Am tresărit, mi-am dat seama că aceea nu era doctorița mea, era altcineva, era… Era una din acei oameni care mă căuta, era slujnica lui Hades, zeul infernului. Mi-am azvârlit perfuzia și am sărit din pat fugind către ușă. Dar fără să vreau căci aceasta mă prinse de picioare cu ajutorul unei plante ciudate. Și-a dat ochelarii jos și m-a privit în ochi. Totul, totul în mintea mea se întunecase. O vedeam pe prietena mea suferind, îmi vedeam părinții spunându-mi că nu mai au nevoie de mine… nu înțelegeam nimic, zilele treceau atât de repede, fără valoare, fără nimic, eram doar un om normal, un om în chinuri. Asta… era o iluzie, trebuia să fie o iluzie, dar cum, cum ies din ea, cum scap de ea? Eram la un pas spre moarte, acea otravă deja începea să-și facă efectul, nu mai puteam rezista, respiram greu, rece, până când… un sunet de gloanțe îmi străfulgerase mintea. Mi-am deschis ochi, m-am privit, și din nou, nu mai eram eu, eram Jinx, un alt champion din League of Legends. Speram să nu fie tocmai ea, mă întrebam de ce femeia fără țâțe dar dacă stăteam să mă gândesc, doar așa puteam să scap de aici.

jinx_the_loose_cannon_by_yumedust-d6tdopu

Mi-am luat mitraliera, m-am ridicat și am început să trag în acea femeie până când aceasta și-a dat sufletul iar eu am ieșit fugind din spital. O groază de gardieni care se pare că unii erau oameni și alții nu, începeau să mă fugărească cu bastoane și cu pistoale pentru a mă pedepsi pentru că am omorât o ‘doctoriță’ dacă puteam să-i spun așa după ce m-a otrăvit. Bunica mea credea că sunt un monstru care i-a răpit fiica dar asta era partea a doua. Mi-am aruncat micile mele rachetuțe pe podea ca acei oameni ce mă urmăreau să se împiedice grav în ele și să nu mă mai urmărească. La final am ieșit din spital și am rămas afară doar eu în forma lui Jinx și acei gardieni care nu erau oameni. Aceștia nu ezitară să mă atace, ba chiar mă luaseră pe la spate cu mișcări de karate, cu bastoanele lor și încercau să mă nimerească. Dar la cât de nebun era caracterul ăsta, Jinx, mă îndoiam că puteau să îmi facă ceva, și totuși, eram nevoită să fug, și înloc să fug spre casă mă îndreptam spre școala mea. Asta pentru că Mio credea că sunt la școală, deja era ora 12, adică încă două ore până să ne întâlnim, sau poate chiar una… Speram să reușesc să omor țintele, speram mai mult… să reușesc înainte să apuc ora două. Inima, mă durea atât de tare, abia reușeam să respir, ba chiar începu să plouă, iar corpul meu era mult mai fierbinte decât ziua trecută după tonele de otravă pe care acea ciudată le-a forțat în corpul meu.

-Mio… fi bine te rog, începusem eu să strig cu lacrimi în ochi… Nu voiam ca unul din acești tipi să fi mers spre ea să îi facă rău. De ce jinx? Am scăpat dar de ce jinx, nu puteam să le fac nimic, erau mult prea rapizi, abia mă mișcam. Amețeam, acea otravă aproape că mă omora, nu puteam…

-I-Inuyasha! Unde ești, am nevoie de tine… începeam eu a striga după un prieten care parcă era pe măsura lor, dar inutil, se pare că sfârșitul meu era aici. Și totuși, Hades nu era nicăieri, ceea ce însemna că poate… poate aceste corpuri ciudate nu puteau să mă distrugă definitiv. Poate… și totuși…

N-am mai apucat să gândesc sau să spun nimic, ochii mei se închiseră instant iar eu am căzut la pământ… dar era ceva ciudat.. pământul era atât de moale? Atât de cald? Iar dintr-o dată am simțit un sărut dulce. O pereche de buze le săruta pe ale mele, cine? Deschid încet ochii, iar când viziunea mea devenise clară, am înțeles. Era mereu aici, mereu aici pentru mine să mă salveze. Inuyasha era aici. Mi-a luminat inima, sufletul, totul. Acum am înțeles, nu putea să ajungă instant, dar era și el aici cu o formă umană gata să mă salveze oricând.

original

-Inuyasha, ai grijă tipii aceștia sunt..

Dar el m-a sărutat din nou înainte să apuc să fac ceva. Forma mea se preschimbase din nou în Ahri iar noi doi, de mână începeam să atacăm acele ciudățenii. Și totuși, ne era greu chiar și în doi, trebuia încă cineva… Mio putea, dacă ea o să vină… o să-i dau puterea să ne ajute, vom reuși cu siguranță, trebuie, nu pot muri aici, nu acum când l-am regăsit pe el, nu aici!

Va urma…

The unknown past I

M-am trezit lipsită de aer, din nou. Din nou adorm cu lacrimi în ochi și mă trezesc fără lume. De ce numai eu? Niciodată n-am să înțeleg. Când am nevoie de cineva, niciodată dar niciodată… Cu ce rost să-mi pierd vremea cu școala în fiecare dimineață dacă eu caut fericire? Toată lumea mă înlocuiește, toată lumea. Sunt o persoană ușor de manipulat, căci eu dacă iubesc, iubesc cu adevărat. Mi se spune Phui… simplu Phui. N-am să zic de unde vine porecla, prefer să rămână secret. Unele lucruri sunt mai interesante dacă rămân neaflate. Și cum spuneam, din nou… mă trezesc fără aer, fără suflet, fără inimă, sunt doar o carapace goală…

Merg înainte pe poteca ce duce spre școală, mă opresc, azi chiar nu aveam chef. Voiam să fug în lume, să nu mai văd pe nimeni, dar am stat și m-am plimbat prin oraș. Treceam pe lângă mii de oameni, dar foarte puțini dintre ei parcă-mi simțeau tristețea din privire. Dintr-o dată, aud o explozie, care se părea a fi foarte puternică căci pământul se cutremura.  Am simțit un gol imens în suflet, ca și cum prietenii mei aveau nevoie de mine… sau unul dintr ei. Unul pe care chiar nu voiam să-l pierd pentru nimic în lume. Am fugit cu cea mai mare speranță pe care o aveam, în direcția de unde se simțea explozia. Nici eu nu credeam să am atâta viteză, dar ea… Mio avea nevoie de mine. Eram sigură că ea era, puteam să recunosc aura ei oriunde. Aură… ce cuvinte mai am și eu…

Ajunsă la locul impactului, o văd pe prietena mea stând într-un grup de oameni speriați și ținuți într-un colț. În fața lor erau 5 oameni cam de 30 de ani și se pare că toți erau copii. M-am înfuriat atât de tare încât am luat o țeavă de metal din împrejurimea aceea plină de vechituri și i-am atacat. Dar nimic nu a avut efect, aceștia m-au pus ușor la pământ și începuseră să-mi dea pumni în cap. Credeam că n-am să mai scap când dintr-o dată am văzut că unul dintre ei se luase de Mio. O rănise, iar eu nu reușeam să mișc pentru a o salva. Mă simțeam inutilă, prietena mea… cea mai bună prietenă a mea, murea în fața ochilor mei, iar eu… eu nu puteam face nimic. Am închis ochii cu speranța ca Domnul să mă ia repede, dar fără speranțe. Degeaba îmi creștea pulsul, degeaba eram cardiacă pentru că niciodată nu muream. Chiar și acum, inima mă durea atât de tare… atât de tare încât orice om ar fi murit să fie în locul meu.

Dintr-o dată, o lumină puternică a țâșnit din pieptul meu iar eu m-am ridicat la cer. Trei cercuri albe s-au învârtit în jurul meu iar forma mea umană se schimbase complet. Nu mai eram Phui, eram altcineva… nu înțelegeam. Toată lumea mă privea uimită, eu nu știam ce să fac, iar acei oameni parcă știau deja despre ce e vorba căci se îndepărtaseră fiecare la câte trei metri de mine și se pregăteau să mă atace din părți diferite cu speranța de a lua ceva anume ce era la mine. Fără speranțe. M-am privit apoi și chiar nu-mi venise să cred, toată structura mea corporală se schimbase. Eram Ahri, dintr-un joc numit League of Legends. Cum putea fi așa ceva posibil? Dar acum, nu asta era problema, cu această formă, puteam să-i bat pe toți acei tipi, trebuia doar să știu cum să-mi folosesc abilitățile. Ahri_0

Am închis ochii și am început să mă concentrez. Toate amintirile mele se schimbaseră, cu adevărat, nu mai eram eu… eram chiar acel personaj, aveam toată istoria sa în suflet și o purtam cu greu. Era dureroasă, cu multe întâmplări grele. Am aruncat pe toți o abilitate numită charm, și i-am făcut pe toți să se îndrăgostească de mine pentru câteva secunde iar apoi am aruncat în ei cu o bilă spirituală care le fura viața. Era chiar diferită față de joc, puteam să atac mai multă lume deodată, puteam sări cu ultimata ei( adică ultima ei abilitate care o făcea mai puternică) de câte ori voiam. Și puteam folosi totul de câte ori voiam. Nu funcționam pe vreun sistem de mana sau hp, eram asemeni unui personaj mitic de neoprit. Dar ceva era încă ciudat, acei tipi nu erau nici ei oameni, deoarece nu fugeau de mine, nu se speriau, ba chiar continuau să mă atace. Și nu știu de unde mi-a venit, și de ce am făcut asta dar mi-am băgat mâna în piept cu ajutorul unei puteri ciudate, și înloc să-mi scot inima, mi-am scos un cristal care ținea locul acesteia. Un cristal care strălucise atât de puternic încât toți acei tipi muriseră instant iar apoi când l-am pus la loc, locul inimii mă durea enorm. Atunci mi-am amintit cine eram, tot trecutul pe care l-am avut și cum am ajuns aici. De aceea aveam probleme cardiace, eu nu aveam o inimă, aveam un cristal care îi ținea locul. Acela era inima mea, și durea de fiecare dată când îmi foloseam puterile pe pământ. Eu eram urmașa lui Dumnezeu, El mi-a dat puterea de a crea lumi paralele și onoarea de a fi a 7-ea și ultima legionară a lumii. Legionarii erau acele persoane care trăiau între oameni pentru a distruge iluminati sau a-i face să se întoarcă pe teritoriul lor, dar eu fiind fiica Sa, eram mai mult decât o legionară, eram o creatoare. Făceam parte din rândul zeilor care erau ascunși acum pe pământ. De aceea, Tatăl meu a decis că e timpul să mă ridic, că e timpul să mă trezesc dintr-un somn adânc și să lupt.

Toată lumea mă privea cu recunoștință, dar în același timp cu ură. Toți cu excepția lui Mio care era extrem de bucuroasă pentru ce reușisem să fac. Cel mai greu lucru din viață e să-ți găsești prieteni de încredere așa cum e ea. Dar niciodată nu știi ce aduce ziua de mâine. De obicei când un prieten fals pleacă, unul adevărat se arată.

-Mulțumesc mult! îmi spune Mio îmbrățișându-mă.

-Nu ai pentru ce… Doar ești prietena mea… Mio, cred că o să trebuiască să îți explic multe.

-Să știi că va trebui… dar lasă asta acum, vreau să te scot la un shake sau ceva pentru că m-ai salvat.

-Nu e nevoie, m-aș cam duce acasă să-mi limpezesc gândurile, i-am spus eu în timp ce aruncasem un baston în sus iar când îl prinsesem forma mea umană revenise la normal.

-Înțeleg, Phui, ai grijă de tine, ne vedem mâine da?

-Da.

Și uite așa am plecat dar fără să uit să las un semn pe ea, i-am dat o agrafă de a mea să o poarte la ea mereu, astfel încât să știu dacă are sau nu probleme. Dacă totul e așa cum îmi amintesc eu, mulți vor încerca să o omoare pe ea și pe cei mai buni prieteni ai mei, pentru a-mi distruge scutul, dar nu, eu n-am să le permit.

Va continua…

 

 

 

 

Cuvântul

large (4)

 

Lacrimile mele sunt amintiri sparte. Iubirea mea e praful ce se șterge în deșert. Iubirea mea e dorul soarelui de apă. Iubirea mea e vântul ce din praf nicio urmă nu lasă. Dă-mi un motiv să mă întorc și să fug, dă-mi un motiv să lupt în continuare, dă-mi un motiv să fiu tot eu. Dă-mi un motiv să exist. Aruncă în mine cu orice apuci, cu orice cuvinte, cu orice fapte, nu mă voi întoarce. Inima mea nu e o comoară ascunsă, dar nici că-mi mai aparține. E acolo, la cineva care o ține să nu o atingă nimeni. De câte ori mi-am dorit să dispar, acel cineva mi-a șters lacrimile și m-a îndrumat spre cer, să zbor ca un fluture verde ce m-a dat natura. Dar nu știu cine, cine m-a prins de aripi și nu pot să fug. Nu știu dar m-a dat de pământ dintr-o dată, de toate pietrele și stâncile și am murit în a deșertului secetă, înecată. Iar trec prin asta, iar trec prin chinul ăsta, iar nu mai pot continua, iar aștept o mână să mă ridice, iar… și iar… Ordinea întâmplărilor nu s-a schimbat. Am să fug, am să fug cât de departe pot și nu mă voi mai întoarce. Următoarea dată când Domnul de Sus mă cheamă, am să-i întind mâna și am să plec bucuroasă. Pentru că oamenii nu mai au nevoie de mine. Pământul și-a spus cuvântul dinaintea mea. Exist degeaba, pot pleca.

 

Esență

10341535_1410928925851414_3759605826040127148_n

Privirea mea e un ocean otrăvit
Otrăvit de ignoranța ta,
Și de vocea-ți de neînlocuit.
M-am născut și am să fiu mereu
Un copil ciudat, tâmpit
Dar în esență sunt tot eu
Și voi fi pân la sfârșit.
Mă schimb după oamenii ce mă-nconjoară
Preiau ceva din fiecare, și asta mă omoară.
Oricât încerc nu pot da înapoi,
Am învățat să merg înainte
Fără arme trec prin mii de ploi
Cu lacrimi ce-mi inundă ochii
Dar îmi revin când suntem doar noi doi.
Dar ei mi-au luat sufletul,
Lăsând diavolul să doboare asupra mea
Am fost singură, n-am avut putere
Iară n-am putut lupta.
Dar totuși n-a putut să fure toată firea mea
Deși sufletul și inima-mi erau în mâna sa
A rămas aceeași lege, nimeni nu mă poate schimba.
Uită-te acum la mine,
Privește-mă-ndelung și vei vedea
Ceea ce eram la început încă poate exista.
Un război a izbucnit în toată firea mea
Trecutul luptă cu prezentul și nu mă pot opune
Amintirile răsună adânc în mintea mea și-n mine
Închid ochii și visez la ziua de mâine
Și combat trecutul și prezentul
Cu viitorul care vine.
Chiar și așa, adorm mereu cu gândul la tine
Te visez, te văd și totul pare a fi bine.
Trăiesc și lupt mereu, pentru ziua de mâine
Deși inima îmi spune să fug departe-n lume
Să fug de singurătate că-mi lipsești atât de tare
Să fug de propria-mi persoană, să mă scufund în mare.
Mă simt singură, și nu pot trăi absența ta
Mă doare și mai tare, când știu că vei pleca
Și uite-așa se otrăvește, privirea-mi și inima mea
Se schimbă de dorul tău, dar te aștept și în esență,
Sunt aceeași eu.

Post Navigation