Dreams World

Fight the reality, with magic ..

Archive for the tag “brighter angel”

Suffer… like everytime

tumblr_n5vzew4iDb1tqou9go1_500

From where do I know you are allright? From where?… Why I need to stay here and
crying… praying for you to come back to me? Why my heart need to hurt like that?
I feel like I’m done, I can’t calm myself down, I’m screaming inside… because I
can’t scream outside. I can’t even breath, I can’t do anything than writing about
how I feel… Why people lies me? Why I need to belive them so much? I’m the weakest
person I know, I can’t do anything with my life. What I did here… I understood
that I was born for no reason that no one really wants me…

Advertisements

Chidori

ahri___league_of_legends_by_eddy_shinjuku-d6qomhn

După ce mă odihnisem bine însfârșit, dimineața sosise cu o grămadă de lucruri noi pentru mine. Eram un ninja al satului, lumea credea că memoria mea a fost ștearsă de cineva care îmi blocase și punctele chakra iar acum sunt în căutarea acelui nenorocit. Lady Tsunade îmi promisese că-mi va aduce capul lui pe tavă, dar i-am spus că nu e nevoie.
Exact ca orice ninja din sat, la răndul meu, plecasem să mă antrenez. Kakashi mă chemase la ora 6 dimineața la magazinul de ramen. Presupusem că ar vrea să-și ia micul dejun, dar nu era asta.
-Bună dimineața, îl salut eu respectuos din perspectiva mea, dar acesta mă corectase.
-Kakashi-sensei, Hayu. Ți-ai uitat manierele acasă?
-Îmi pare rău! Sensei! spun eu aplecându-mă. Așa e, nu mai eram in România unde toată lumea arunca atât de ușor orice jignire. Aici orice cuvânt spus greșit putea să jignească.
-E în ordine, urmează-mă.
Fac după spusele-i și în urmăresc. Zorii păreau să vină și ei după noi. După 30 de minute de mers, mă simțeam de parcă cineva mi-ar fi luat duhul. Cu problemele mele cu inima, nu prea aveam voie să fac efort, dar trebuia. Motiv pentru care mă forțasem cu greu pentru încă 4 ore numai de mers. Chiar dacă inima mă durea enorm, nu aveam de gând să renunț până nu obțineam ce-mi doream, o viață alături de prietenii mei de pretutindeni… fericirea. După alte 15 minute de mers, ne-am oprit pe o stâncă. Era destul spațiu pentru antrenament aici, iar stânca nu era atât de înaltă încât un ninja să nu poată sării pe copaci. Dar stai… eu n-am sărit pe copaci până acum, ce mă.. fac?!
-Aici Hayu. Va trebui să faci toate acesta incantații perfect, spune acesta arătându-mi și concentrându-se. Ai nevoie de multă concentrare.
Nu înțelesem aproape nimic. Înghit în sec și încerc încurcându-mă de foarte multe ori. În acea dupămasă, am stat mult doar ca să învăț incantațiile. Nu era deoc ușor.
-Îți propun un exercițiu. Nu știu în ce măsură o să te ajute. Concentrează-ți chakra în picioare și încearcă să urci tulpina acestui copac, îmi spune acesta încercând să mă facă să execut un exercițiu pentru concentrare.
Mă ridicasem, deja învățasem acele incantații pe dinafară și nu mai aveam nicicum chef de atâta teorie. Era obositor. Încerc să fac ce-mi spusese Sensei, dar energia pe care o emanam nu era deloc echilibrată. Nu știam să mă urc nici măcar cu mâinile, dapoi cu picioarele…
-Nici asta nu poți? Mă întreabă pe un ton tăios privindu-mă rece. Dacă nici atât nu poți, nu te aștepta să înveți chidori prea curând. Mă chemi când reușești.
Spunându-mi acele cuvinte, Kakashi-sensei pleacă să mă lasă singură. Inima mea devenise rece ca gheața. Am căzut în genunchi și am început să plâng. Moment în care încep să văd din nou imagini dintr-un posibil trecut al meu. Mă vedeam aproximativ ca acum, plângând de singurătate, îmi vedeam toți presupușii prieteni lăsându-mă în urmă. Inima mea, simțeam că va crăpa. Înainte ca Sensei să plece prea departe de locul în care mă aflam, tot cerul se întunecase deși era doar 3 dupămasa. Din pieptul meu începeau să iasă lumini albastre care mă înconjurau. Involuntar am început să fac acele incantații. Nu eram concentrată, plângeam pur și simplu în genunchi… plângeam de propria-mi milă patetică, dară ceea ce realizasem, era mai mult decât un simplu chidori. Era imens, ca și cum aș fi ținut soarele în mână, iar acesta continua să cadă. Mă ridic de la pământ și încep să urlu de durere, ridicând mâna în sus, iar acel chidorii luminase întreaga pădure. După care am căzut din pricina durerii care mă apăsa pe inimă, revenind la realitate, și suflând mai greu ca niciodată.
-Cum…ai?întreabă Kakashi mormăind întorcându-se. Nu știam la ce se referea…
-Cum am ce?îi spun eu pe jumătate de voce.
-Acel chidori, era mai mult decât un simplu chidori.
-Un chidori? Unde? Chiar nu știam despre ce vorbea, se întâmplase ceva cât timp plângeam ca ultimul bebelus de pe planetă?
Acesta privește în ochii mei testându-mi sinceritatea. Pentru ei era ușor să facă asta. Își duce mâna la inima mea, și observă cum aceasta bate mult mai tare decât ar trebui, cu mult mai tare.
-Ce e cu inima ta? Ai plâns?
-M-am simțit singură, abandonată…
Acesta dădu din cap iar apoi mă luase în brațe zicându-mi să nu mișc, pentru că mă va duce direct la doamna Tsunade. Am ascultat ce mi-a spus, deși îmi era frică de salturile pe care le făcea, adormisem într-un final. Eram epuizată, mai mult decât credeam să fiu.
Naruto îl vede pe Kakashi cu mine în brațele sale și întreabă îngrijorat:
-Ce e cu Hayu?! Iar are probleme?
-E foarte complicată situația, Naruto. Nu e doar un simplu elev a cărei memorie a fost ștearsă. Are bandana satului, ceea ce înseamnă că e de a noastră. Dacă o aducem la realitate, s-ar putea să îl putem aduce pe Sasuke înapoi și să scăpăm de orice diavol care ne așteaptă.
Naruto îl privea uimit în timp ce Sensei îi povestea despre întâmplările de pe acea stâncă. Se apropie de mine și își duce mâna prin părul meu zicând:
-Simt că o cunosc de o veșnicie, iar apoi zâmbește liniștit.
Kakashi-Sensei mă ia mai atent în ochi, și constată același lucru.
Va urma…

Dor de casă

Senomoto Hisashi Mangaka sad lonely anime girl phi stars 5 worthy

Dimineața următoare nu știam pe unde să o iau mai bine. Mă uitam după Lee, Neji, Naruto, dar aceștia nu erau nicăieri. Până când îmi pică fisa! Locul acela unde se vindea ramen, acolo trebuia să fie. Scot acea cheie aurie din buzunarul meu și mă uit la ea. Dacă această cheie nu mi-ar fi tăiat calea, eu nu aș fi fost aici niciodată.
Iar după ce m-am învârtit mai mult de o oră prin sat am dat însfârșit de Naruto. Acesta mă observase și venise în fugă spre mine.
-Hayuhi! Unde ai dispărut noaptea trecută? Voiam să vorbim cu sensei să te ia în echipa noastră.
-Oh… îmi pare rău, îi răspund eu neobservând cum ochii mei lăcrimau încet.
-Ai pățit ceva? mă întreabă acesta apropiindu-se de mine, poate mai mult decât trebuia… ca si cum aș fi avut ce și-a dorit toată viața.
-Nu, nu… Doar mă gândeam, îi răspund eu pe un ton enervant privind în jos. Nu puteam să-mi iau gândul de la casa mea, de la toate persoanele care aveau nevoie de mine și de cuvintele mele. Oare ce vor crede prietenii mei? De fapt, nici nu cred că le pasă de mine.
Naruto îmi zâmbește și mă întreabă:
-Hei, orice ar fi fost în trecutul tău, acum a trecut!
Încep să zâmbesc și eu apoi, oh Doamne zâmbetul lui era chiar molipsitor. Am început să ne plimbăm prin sat, acesta prezentându-mi toate împrejurimile. Într-un final am ajuns și la ramen unde era Sakura și Kakashi care păreau să ne aștepte. Păream foarte suspicioasă pentru faptul că nu cunoșteam tot satul, așa că am pus problema mea cu inima și în povestea mea. Ce mi se părea ciudat era că geanta mea se schimbase radical peste noapte. Nu mai aveam cărți și caiete de școală. Aveam cărți de vrăji, baghete, kunai-uri, shuriken-uri și tot felul de prostii.
-Patru porții de ramen! strigă Naruto care făcu cinste.
A fost foarte diferit, mâncarea aceea era chiar diferită față de ce am mâncat până acum, iar bețele erau atât de ciudate, abia reușeam să prind ceva cu ele. Totuși asta nu era marea problemă. Oare de ce mă aștepta Kakashi? Era ceva de rău?
-Ca să acoperim faptul că lipsește Sasuke, iar echipa este cu un membru în minus, e o idee bună să te luăm. O signură problemă este aceea că nu știi aproape nimic și ne va fi foarte greu să te obișnuim cu misiunile având în vedere că abia ai absolvit.
-Dar, Kakashi, sunt sigur că Hayu poate învăța orice! se ridică Naruto agitat țipându-i.
Nu aveam idee ce să spun sau ce să fac. Nu puteam să fac absolut nimic, eram ca un ultim nimeni. Sakura părea să observe cel mai bine ce simțeam zicându-mi:
-Hei, nimănui nu i-a fost ușor la început, cred că ar trebui să îți găsim o echipă în care să înveți treptat și să te simți bine! Sunt sigură că mai există echipe și pentru tine.
Sakura, Sakura… de ai știi tu situația mea, dar cred că nici nu ai înțelege dacă ți-aș spune că am ajuns aici din altă lume printr-o cheie ciudată și sunt mai mult rătăcită decât un ninja. Și cum știu că toți vor crede că am mințit dacă spun adevărul, Doamne credeam că e un vis; o să mor.
-Pentru a-i lua locul lui Sasuke, trebuie să știi să faci una din tehnicile sale.
Acesta începuse să îmi înșire o grămadă de lucruri pe care Sasuke le putea face, dar eu cel mai bine cunpșteam acel chidori, și era mult mai bine dacă învățam asta, deși în sinea mea știam că nu am nicio șansă.
-Vreau să învăț chidori! îi răspund eu în timp ce ochii mei intraseră intr-o umbră a iadului.
Naruto și Sakura, cât și Kakashi păreau a fi foarte îngrijorați. Nu doar pe faptul că eram palidă și vorbeam ciudat, ci mai mult pe faptul că eram fierbinte iar pupilele mele erau extrem de mici, ca și cum toată viața mea voia să plece din mine. Dintr-o dată mi-am simțit corpul greu, iar ochii mei nu mai puteau face față cu lumea. Naruto mă prinde iar Kakashi și Sakura încep să se uite la mine. Mi-au cotrobăit apoi prin geantă căutând un răspuns dar atunci când ei căutau, păreau că nu pot vedea nimic din ce aveam. Tot ce au găsit era un portmoneu ce conținea câteva monede pentru mâncare eventual, un creion și un carnețel gol.
-Nu cred că e un intrus, dar deși are bandana satului, ea nu e de aici, afirmă Kakashi luându-mi mâna. Pare a fi mai mult speriată de noi.
Da, așa e, Kakashi își dădu seama de un lucru pe care Naruto și Sakura nu voiau să îl accepte. Nu era greu de observat, îmi doream mult să merg înapoi acasă, dar nu știam calea. După mai bine de câteva ore, simt o mângâiere fină în părul meu. Mă trezesc într-un pat de spital și îl văd pe Neji în fața mea.
-Jutsul pe care l-am folosit ieri pare că te-a afectat mai grav decât credeam. Va trebui să mai lucrez.
Stau și îl privesc fără să spun nimic, lăsându-l să continue.
-Am vorbit cu Naruto și Sakura. Kakashi a acceptat să te învețe chidori. Te sfătuiesc că e extrem de greu, va trebui să muncești mult.
-E ciudat că vestea a ajuns atât de repede la tot satul, chiar și la Tsunade-senpai, spune Lee chicotind. Ai ajuns vedetă, toată lumea vrea să te ajute. Totuși mă întreb cine să îți fi blocat punctele chakra în asemenea hal…
Era incredibil, ei vorbeau de parcă aș fi fost aici de mai mult timp, și totusi eram aproape în a treia zi. M-au acceptat în familia lor și voiau să mă ajute, fără să-mi ceară ceva în schimb. Îmi caut în buzunar și observ că acea cheie era încă acolo. Se pare că nu m-au cotrobăit pe de-antregul.
-Am o întrebare. De ce stați cu ochii închiși uneori și nu spuneți nimic?
Ok, poate nu trebuia să întreb asta, acum eram privită ciudat.
-Heh, poate nu-și mai aduce aminte, spune Neji mangaindu-mă. Se numește meditat, te ajută la concentrare, încearcă!
Poate că nu aveam altceva de făcut decât să încerc, dar în momentul în care am închis ochii, fiori reci mă cuprindeau. Vedeam imagini dintr-un posibil trecut al meu, în care totul era distrus în jurul meu, plângeam atât de rău încât puteai să zici că eram pe moarte și am căzut la pământ. Când am deschis ochii totul s-a oprit, eu țipând din toți plămânii și răsuflând greu. Pulsul meu începea să crească tot mai mult si să amețesc. Exact în acel moment, Tsunade își făcuse apariția spărgând ușa și alergând spre mine punandu-mi o mână în jurul taliei și una pe frunte.
-Respiră! Îmi spune aceasta făcându-mă să mă calmez. Respiră adânc, va fi bine. Hei, sunt aici!
După ce mă mai liniștesc o apuc de mână și o privesc în ochi. Aceasta mă privește înapoi îngrijorată de situația mea, apoi îmi spune.
-Orice s-ar fi întâmplat, orice lucru din trecutul tău care ți-a făcut rău, uită-l! O să intrii în echipă alături de Naruto, Sakura și o vei lua de la început. Nu ești singură. Satul este acum familia ta. Dacă ai nevoie de ajutor, noi suntem aici. Din câte am înțeles de la Neji și Lee, situația ta se poate îmbunătății, dar depinde de tine. Uite, îți promit că o să găsesc persoana care ți-a vrut răul și o voi ucide!
Ascultând-o, inima mea se înmuiase. Nu înțelegeam de ce, probabil era puterea cuvintelor, probabil era altceva, dar toată frica mea o luase pe căi diferite. Kakashi intrase în salon și îmi spuse:
-Pregătită să înveți chidori?
Am dat aprobator din cap și am zâmbit. Mă simțeam diferit, mă simțeam în stare de orice. Iară dorul meu de casă dispărea treptat. Când eram cu ei, dorul meu… dispărea.
Va urma…

Ce ne leaga?

Amintirile sunt tot ce ne mai leaga,
In timp ce inima mea neaga, ca inca te iubeste
Dar ea sufera si plange, simte orbeste…
Dar acum mintea mea, inainteaza…
De lanturile tale ma elibereaza.
Daca era ceva ce ne lega in trecut
Prezentul l-a facut scrum, cu ceea ce-ai facut.
Am plecat.

tumblr_ndjnzwjCMR1sjvyyyo4_500

Versuri pentru tine

thumb

Stau pe pat cu ochii-nchisi si plang
Plang caci ai plecat si m-ai lasat aici in lume sa suspin
Sa sufar, sa scuip sange-n lacrimi, sa lesin.
Sparg oglinzi, geamuri si incep sa-nnebunesc
O iau razna fiindca simt ca te iubesc.

Scriu versuri peste versuri cu lacrimile pe hartie
Ca s-ar stinge lumanarea daca nu as scrie.
Dar in fiecare gand apari si parca as vrea sa-mi vad sfarsitul
Tacerea ta e un blestem si ignoranta e cutitul.
Ochii mei rosii de lacrimi privesc a ta fotografie
Inchid ochii si iar plang ca esti unul dintr-o mie.

The unknown past II

Ajunsă acasă m-am repezit la duș și am dat drumul la apă rece. Nu știam de ce, dar corpul meu, sau cel puțin mie îmi era atât de cald încât nu știam ce să fac pentru a mă răcorii. Apa rece cădea greu pe capul meu iar eu priveam pe micul geam cum norii își făceau rând pentru o ploaie pe care pământul o aștepta de mult. Lumina aceea continua să-mi pâlpâie pe piept iar forma mea umană se confunda cu forma mitică a lui Ahri. Nu înțelegeam, de ce… De ce acum… Probabil eram speriată, îmi era frică să nu fiu singură, aș fi vrut să o pot lua pe Mio cu mine, dar… nu voiam ca ea să pățească ceva. Am închis ochii și m-am trezit în pat dimineața următoare. Dar nu în orice pat, ci în patul din spital. Ce căutam aici nu știam, până când bunica mea venise la mine și îmi spune că eram pe cale să mor în duș… iar eu eram: What the fuck?! Temperatura corpului îmi crescuse mult prea mult și leșinasem, dar nici pe departe să… Doamne feri. Era ora 8 și jumătate deci aveam timp până la întâlnirea mea cu Mio. Bineînțeles, nu o las să facă cinste doar pentru atât, o să-mi plătesc shake-ul. În sala aceea goală de spital ecoul unor tocuri se auzea din depărtare și o doctoriță tânără cu o pereche de ochelari roșii și un halat alb se apropie de mine. Bunica mea ieșise pentru a o lăsa pe aceasta să-și facă treaba. Doctorița se așeză lângă mine și mă întrebă:

– Cum se simte prințesa după un litru de apă otrăvită?

Am tresărit, mi-am dat seama că aceea nu era doctorița mea, era altcineva, era… Era una din acei oameni care mă căuta, era slujnica lui Hades, zeul infernului. Mi-am azvârlit perfuzia și am sărit din pat fugind către ușă. Dar fără să vreau căci aceasta mă prinse de picioare cu ajutorul unei plante ciudate. Și-a dat ochelarii jos și m-a privit în ochi. Totul, totul în mintea mea se întunecase. O vedeam pe prietena mea suferind, îmi vedeam părinții spunându-mi că nu mai au nevoie de mine… nu înțelegeam nimic, zilele treceau atât de repede, fără valoare, fără nimic, eram doar un om normal, un om în chinuri. Asta… era o iluzie, trebuia să fie o iluzie, dar cum, cum ies din ea, cum scap de ea? Eram la un pas spre moarte, acea otravă deja începea să-și facă efectul, nu mai puteam rezista, respiram greu, rece, până când… un sunet de gloanțe îmi străfulgerase mintea. Mi-am deschis ochi, m-am privit, și din nou, nu mai eram eu, eram Jinx, un alt champion din League of Legends. Speram să nu fie tocmai ea, mă întrebam de ce femeia fără țâțe dar dacă stăteam să mă gândesc, doar așa puteam să scap de aici.

jinx_the_loose_cannon_by_yumedust-d6tdopu

Mi-am luat mitraliera, m-am ridicat și am început să trag în acea femeie până când aceasta și-a dat sufletul iar eu am ieșit fugind din spital. O groază de gardieni care se pare că unii erau oameni și alții nu, începeau să mă fugărească cu bastoane și cu pistoale pentru a mă pedepsi pentru că am omorât o ‘doctoriță’ dacă puteam să-i spun așa după ce m-a otrăvit. Bunica mea credea că sunt un monstru care i-a răpit fiica dar asta era partea a doua. Mi-am aruncat micile mele rachetuțe pe podea ca acei oameni ce mă urmăreau să se împiedice grav în ele și să nu mă mai urmărească. La final am ieșit din spital și am rămas afară doar eu în forma lui Jinx și acei gardieni care nu erau oameni. Aceștia nu ezitară să mă atace, ba chiar mă luaseră pe la spate cu mișcări de karate, cu bastoanele lor și încercau să mă nimerească. Dar la cât de nebun era caracterul ăsta, Jinx, mă îndoiam că puteau să îmi facă ceva, și totuși, eram nevoită să fug, și înloc să fug spre casă mă îndreptam spre școala mea. Asta pentru că Mio credea că sunt la școală, deja era ora 12, adică încă două ore până să ne întâlnim, sau poate chiar una… Speram să reușesc să omor țintele, speram mai mult… să reușesc înainte să apuc ora două. Inima, mă durea atât de tare, abia reușeam să respir, ba chiar începu să plouă, iar corpul meu era mult mai fierbinte decât ziua trecută după tonele de otravă pe care acea ciudată le-a forțat în corpul meu.

-Mio… fi bine te rog, începusem eu să strig cu lacrimi în ochi… Nu voiam ca unul din acești tipi să fi mers spre ea să îi facă rău. De ce jinx? Am scăpat dar de ce jinx, nu puteam să le fac nimic, erau mult prea rapizi, abia mă mișcam. Amețeam, acea otravă aproape că mă omora, nu puteam…

-I-Inuyasha! Unde ești, am nevoie de tine… începeam eu a striga după un prieten care parcă era pe măsura lor, dar inutil, se pare că sfârșitul meu era aici. Și totuși, Hades nu era nicăieri, ceea ce însemna că poate… poate aceste corpuri ciudate nu puteau să mă distrugă definitiv. Poate… și totuși…

N-am mai apucat să gândesc sau să spun nimic, ochii mei se închiseră instant iar eu am căzut la pământ… dar era ceva ciudat.. pământul era atât de moale? Atât de cald? Iar dintr-o dată am simțit un sărut dulce. O pereche de buze le săruta pe ale mele, cine? Deschid încet ochii, iar când viziunea mea devenise clară, am înțeles. Era mereu aici, mereu aici pentru mine să mă salveze. Inuyasha era aici. Mi-a luminat inima, sufletul, totul. Acum am înțeles, nu putea să ajungă instant, dar era și el aici cu o formă umană gata să mă salveze oricând.

original

-Inuyasha, ai grijă tipii aceștia sunt..

Dar el m-a sărutat din nou înainte să apuc să fac ceva. Forma mea se preschimbase din nou în Ahri iar noi doi, de mână începeam să atacăm acele ciudățenii. Și totuși, ne era greu chiar și în doi, trebuia încă cineva… Mio putea, dacă ea o să vină… o să-i dau puterea să ne ajute, vom reuși cu siguranță, trebuie, nu pot muri aici, nu acum când l-am regăsit pe el, nu aici!

Va urma…

The unknown past I

M-am trezit lipsită de aer, din nou. Din nou adorm cu lacrimi în ochi și mă trezesc fără lume. De ce numai eu? Niciodată n-am să înțeleg. Când am nevoie de cineva, niciodată dar niciodată… Cu ce rost să-mi pierd vremea cu școala în fiecare dimineață dacă eu caut fericire? Toată lumea mă înlocuiește, toată lumea. Sunt o persoană ușor de manipulat, căci eu dacă iubesc, iubesc cu adevărat. Mi se spune Phui… simplu Phui. N-am să zic de unde vine porecla, prefer să rămână secret. Unele lucruri sunt mai interesante dacă rămân neaflate. Și cum spuneam, din nou… mă trezesc fără aer, fără suflet, fără inimă, sunt doar o carapace goală…

Merg înainte pe poteca ce duce spre școală, mă opresc, azi chiar nu aveam chef. Voiam să fug în lume, să nu mai văd pe nimeni, dar am stat și m-am plimbat prin oraș. Treceam pe lângă mii de oameni, dar foarte puțini dintre ei parcă-mi simțeau tristețea din privire. Dintr-o dată, aud o explozie, care se părea a fi foarte puternică căci pământul se cutremura.  Am simțit un gol imens în suflet, ca și cum prietenii mei aveau nevoie de mine… sau unul dintr ei. Unul pe care chiar nu voiam să-l pierd pentru nimic în lume. Am fugit cu cea mai mare speranță pe care o aveam, în direcția de unde se simțea explozia. Nici eu nu credeam să am atâta viteză, dar ea… Mio avea nevoie de mine. Eram sigură că ea era, puteam să recunosc aura ei oriunde. Aură… ce cuvinte mai am și eu…

Ajunsă la locul impactului, o văd pe prietena mea stând într-un grup de oameni speriați și ținuți într-un colț. În fața lor erau 5 oameni cam de 30 de ani și se pare că toți erau copii. M-am înfuriat atât de tare încât am luat o țeavă de metal din împrejurimea aceea plină de vechituri și i-am atacat. Dar nimic nu a avut efect, aceștia m-au pus ușor la pământ și începuseră să-mi dea pumni în cap. Credeam că n-am să mai scap când dintr-o dată am văzut că unul dintre ei se luase de Mio. O rănise, iar eu nu reușeam să mișc pentru a o salva. Mă simțeam inutilă, prietena mea… cea mai bună prietenă a mea, murea în fața ochilor mei, iar eu… eu nu puteam face nimic. Am închis ochii cu speranța ca Domnul să mă ia repede, dar fără speranțe. Degeaba îmi creștea pulsul, degeaba eram cardiacă pentru că niciodată nu muream. Chiar și acum, inima mă durea atât de tare… atât de tare încât orice om ar fi murit să fie în locul meu.

Dintr-o dată, o lumină puternică a țâșnit din pieptul meu iar eu m-am ridicat la cer. Trei cercuri albe s-au învârtit în jurul meu iar forma mea umană se schimbase complet. Nu mai eram Phui, eram altcineva… nu înțelegeam. Toată lumea mă privea uimită, eu nu știam ce să fac, iar acei oameni parcă știau deja despre ce e vorba căci se îndepărtaseră fiecare la câte trei metri de mine și se pregăteau să mă atace din părți diferite cu speranța de a lua ceva anume ce era la mine. Fără speranțe. M-am privit apoi și chiar nu-mi venise să cred, toată structura mea corporală se schimbase. Eram Ahri, dintr-un joc numit League of Legends. Cum putea fi așa ceva posibil? Dar acum, nu asta era problema, cu această formă, puteam să-i bat pe toți acei tipi, trebuia doar să știu cum să-mi folosesc abilitățile. Ahri_0

Am închis ochii și am început să mă concentrez. Toate amintirile mele se schimbaseră, cu adevărat, nu mai eram eu… eram chiar acel personaj, aveam toată istoria sa în suflet și o purtam cu greu. Era dureroasă, cu multe întâmplări grele. Am aruncat pe toți o abilitate numită charm, și i-am făcut pe toți să se îndrăgostească de mine pentru câteva secunde iar apoi am aruncat în ei cu o bilă spirituală care le fura viața. Era chiar diferită față de joc, puteam să atac mai multă lume deodată, puteam sări cu ultimata ei( adică ultima ei abilitate care o făcea mai puternică) de câte ori voiam. Și puteam folosi totul de câte ori voiam. Nu funcționam pe vreun sistem de mana sau hp, eram asemeni unui personaj mitic de neoprit. Dar ceva era încă ciudat, acei tipi nu erau nici ei oameni, deoarece nu fugeau de mine, nu se speriau, ba chiar continuau să mă atace. Și nu știu de unde mi-a venit, și de ce am făcut asta dar mi-am băgat mâna în piept cu ajutorul unei puteri ciudate, și înloc să-mi scot inima, mi-am scos un cristal care ținea locul acesteia. Un cristal care strălucise atât de puternic încât toți acei tipi muriseră instant iar apoi când l-am pus la loc, locul inimii mă durea enorm. Atunci mi-am amintit cine eram, tot trecutul pe care l-am avut și cum am ajuns aici. De aceea aveam probleme cardiace, eu nu aveam o inimă, aveam un cristal care îi ținea locul. Acela era inima mea, și durea de fiecare dată când îmi foloseam puterile pe pământ. Eu eram urmașa lui Dumnezeu, El mi-a dat puterea de a crea lumi paralele și onoarea de a fi a 7-ea și ultima legionară a lumii. Legionarii erau acele persoane care trăiau între oameni pentru a distruge iluminati sau a-i face să se întoarcă pe teritoriul lor, dar eu fiind fiica Sa, eram mai mult decât o legionară, eram o creatoare. Făceam parte din rândul zeilor care erau ascunși acum pe pământ. De aceea, Tatăl meu a decis că e timpul să mă ridic, că e timpul să mă trezesc dintr-un somn adânc și să lupt.

Toată lumea mă privea cu recunoștință, dar în același timp cu ură. Toți cu excepția lui Mio care era extrem de bucuroasă pentru ce reușisem să fac. Cel mai greu lucru din viață e să-ți găsești prieteni de încredere așa cum e ea. Dar niciodată nu știi ce aduce ziua de mâine. De obicei când un prieten fals pleacă, unul adevărat se arată.

-Mulțumesc mult! îmi spune Mio îmbrățișându-mă.

-Nu ai pentru ce… Doar ești prietena mea… Mio, cred că o să trebuiască să îți explic multe.

-Să știi că va trebui… dar lasă asta acum, vreau să te scot la un shake sau ceva pentru că m-ai salvat.

-Nu e nevoie, m-aș cam duce acasă să-mi limpezesc gândurile, i-am spus eu în timp ce aruncasem un baston în sus iar când îl prinsesem forma mea umană revenise la normal.

-Înțeleg, Phui, ai grijă de tine, ne vedem mâine da?

-Da.

Și uite așa am plecat dar fără să uit să las un semn pe ea, i-am dat o agrafă de a mea să o poarte la ea mereu, astfel încât să știu dacă are sau nu probleme. Dacă totul e așa cum îmi amintesc eu, mulți vor încerca să o omoare pe ea și pe cei mai buni prieteni ai mei, pentru a-mi distruge scutul, dar nu, eu n-am să le permit.

Va continua…

 

 

 

 

Cuvântul

large (4)

 

Lacrimile mele sunt amintiri sparte. Iubirea mea e praful ce se șterge în deșert. Iubirea mea e dorul soarelui de apă. Iubirea mea e vântul ce din praf nicio urmă nu lasă. Dă-mi un motiv să mă întorc și să fug, dă-mi un motiv să lupt în continuare, dă-mi un motiv să fiu tot eu. Dă-mi un motiv să exist. Aruncă în mine cu orice apuci, cu orice cuvinte, cu orice fapte, nu mă voi întoarce. Inima mea nu e o comoară ascunsă, dar nici că-mi mai aparține. E acolo, la cineva care o ține să nu o atingă nimeni. De câte ori mi-am dorit să dispar, acel cineva mi-a șters lacrimile și m-a îndrumat spre cer, să zbor ca un fluture verde ce m-a dat natura. Dar nu știu cine, cine m-a prins de aripi și nu pot să fug. Nu știu dar m-a dat de pământ dintr-o dată, de toate pietrele și stâncile și am murit în a deșertului secetă, înecată. Iar trec prin asta, iar trec prin chinul ăsta, iar nu mai pot continua, iar aștept o mână să mă ridice, iar… și iar… Ordinea întâmplărilor nu s-a schimbat. Am să fug, am să fug cât de departe pot și nu mă voi mai întoarce. Următoarea dată când Domnul de Sus mă cheamă, am să-i întind mâna și am să plec bucuroasă. Pentru că oamenii nu mai au nevoie de mine. Pământul și-a spus cuvântul dinaintea mea. Exist degeaba, pot pleca.

 

Esență

10341535_1410928925851414_3759605826040127148_n

Privirea mea e un ocean otrăvit
Otrăvit de ignoranța ta,
Și de vocea-ți de neînlocuit.
M-am născut și am să fiu mereu
Un copil ciudat, tâmpit
Dar în esență sunt tot eu
Și voi fi pân la sfârșit.
Mă schimb după oamenii ce mă-nconjoară
Preiau ceva din fiecare, și asta mă omoară.
Oricât încerc nu pot da înapoi,
Am învățat să merg înainte
Fără arme trec prin mii de ploi
Cu lacrimi ce-mi inundă ochii
Dar îmi revin când suntem doar noi doi.
Dar ei mi-au luat sufletul,
Lăsând diavolul să doboare asupra mea
Am fost singură, n-am avut putere
Iară n-am putut lupta.
Dar totuși n-a putut să fure toată firea mea
Deși sufletul și inima-mi erau în mâna sa
A rămas aceeași lege, nimeni nu mă poate schimba.
Uită-te acum la mine,
Privește-mă-ndelung și vei vedea
Ceea ce eram la început încă poate exista.
Un război a izbucnit în toată firea mea
Trecutul luptă cu prezentul și nu mă pot opune
Amintirile răsună adânc în mintea mea și-n mine
Închid ochii și visez la ziua de mâine
Și combat trecutul și prezentul
Cu viitorul care vine.
Chiar și așa, adorm mereu cu gândul la tine
Te visez, te văd și totul pare a fi bine.
Trăiesc și lupt mereu, pentru ziua de mâine
Deși inima îmi spune să fug departe-n lume
Să fug de singurătate că-mi lipsești atât de tare
Să fug de propria-mi persoană, să mă scufund în mare.
Mă simt singură, și nu pot trăi absența ta
Mă doare și mai tare, când știu că vei pleca
Și uite-așa se otrăvește, privirea-mi și inima mea
Se schimbă de dorul tău, dar te aștept și în esență,
Sunt aceeași eu.

Nimeni

large (3)

Ploaia cade greu pe sufletul meu rece,
O lacrimă din colț în colț, obrazul mi-l mai trece.
Doare ca un spin de trandafir,
Iar ochii tăi devin de gheață.
Nu am inimă, am o floare ofilită,
Am o lumânare stinsă, și ceara e topită.
Iubirea mea a fost distrusă, din prima până în ultima clipă,
Suflu greu dar spinii tot înțeapă, vor să mă distrugă.
Ce mi-am făcut e doar cu mâna mea,
Că n-am înțeles tainele lumii
Am văzut doar partea bună, m-am lăsat pradă luminii.
Dar partea rea a fost mereu, la un pas de mine
M-a distrus în orice minut de viață,
Am rămas un aer întunecat, rece ca un cub din gheață.
Dar nimeni nu mi-a căutat în interior, să vadă ce găsește
Și iarăși am pășit pe loc strâmb, durerea nu mai trece
Dar mi-am distrus propria lume, și-am rămas un gol care suspină.

Post Navigation