The chain of freedom
O parte pierdută din mine
Lumina, lumina mi-a luminat ochii. Acum, aici, aceștia erau mai verzi și mai plini de viață ca niciodată. Oare primeam ceea ce îmi doream, sau era doar un vis. Un vis ce avea de gând să mă ucidă cu propriile-mi aspirații. Dar nu, nu era asta. Aripile pe care mi le doream atât de mult, erau acum ale mele. Lumea de afară mă privea uimită, iară nimeni nu putea să mă recunoască. De ce? Pentru că nu mai semănam a fi eu. Mi-am dat drumul, de acolo, de unde eram și am zburat pentru prima oară cu adevărat. Lumea începea a mă privi cu frică, dar eu continuam să zbor și să strig:
-Sunt fericită, pot să zbor, pot atinge cerul, pot vedea alte lumi… pot!
Părinții mei priveau de la balcon fenomenul, dar nu se așteptau ca aceea pe care o vedeau să fiu tocmai eu. Asta pentru că întreaga mea structură corporală se schimbase radical. Îmi tăiasem părul cu puțin timp în urmă, pentru a scăpa de suferință, dar acum l-am recuperat miraculos, și era mai lung decât puteam să cred. Dar, ce să fie asta? Speram, speram din toată inima să nu fie doar un vis, căci asta îmi doream de-o viață, iar cu cât mă îndoiam mai mult, o voce caldă îmi șopti:
-Asta e ceea ce ești tu cu adevărat, dorința ta adevărată a fost, să te trezesc pe adevărata tu.
Mă întoarsem să văd cine era acea persoană ce mi-a vorbit atât de frumos, dar aceasta dispăruse. Oamenii, continuau să mă privească, unii se închinau, alții erau speriați și fugeau, alții făceau poze pentru reclame și tot așa. Iară în gândul meu era, ce lume crudă, lipsită de iubire, o lume care nu avea decât propriul interes. Durerea, mă lua de peste tot. Din inimă, din suflet, nu înțelegeam de ce, dar îmi aduceam aminte de trecuturi care nu erau nicidecum ale mele, sau nu păreau a fi. Îmi aduceam aminte de lucruri pe care nu le-am trăit acum, ci într-o posibilă viață anterioară în care totul se sfârșise tragic. Dar, de data asta, aveam de gând să o sfârșesc printr-un zâmbet de culoarea soarelui. Eu, cu aripile mele, am călătorit într-o singură noapte, prin toate vremurile trecute ce mă legau, am văzut ceea ce nu voiam să văd. Timpul era parcă oprit, căci prin locurile unde călătoream, suferința mea era fără de sfârșit. Am văzut cum majoritatea lumii m-a folosit asemeni unei cârpe, am călătorit prin alte lumi, am întâlnit persoane reale, am fost trădată de mai multe ori de aceeași persoană. Am ajuns să fiu doar un personaj fictiv a unei lumi create de mine. Ei nu acceptau asta, părerea mea despre sinea-mi stătătoare. Nu a fost prima dată când am fost trădată, dar a fost prima dată când mi s-a luat totul iar acum mă doare. Aripile, pe care mi le doream atât de mult, mi-au fost rănite și pătate de sângele celor pe care i-am ucis cu propria mână, pentru a scăpa de durere. M-am întors mereu în lumea mea, în fiecare zi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar noaptea, când oamenii nu vedeau nimic, zburam din nou, zburam și căutam o lume în care să pot fi fericită. Nu o găseam, singura mea bucurie, erau acele minunate aripi, pe care Domnul mi le-a dat, și continuam să zbor, cu ele rănite, până când, aceeași voce care mi-a spus de adevărata eu se auzi iar:
-Ia în seamă doar lucrurile care te fac fericită, lumea e rea și nu se va schimba doar de dragul tău.
Iar apoi a dispărut iar. Voiam să se întoarcă, să îi pot spune ceea ce simt, dar părea ca ea să știe deja.
Am continuat așa, legată de mai multe vremuri pierdute. M-am închis și mai tare în mine, iar în timp de o lună și nu mai mult, m-am schimbat în ceea ce nu-mi doream niciodată să mă schimb. Am găsit și femeia neagră ce-mi bântuia visele, înțelegeam că ea de fapt îmi dorea puterea inimii, și îngerul care îl purta cu ea, murise de mult, din vina suferinței. Eu trebuia să fiu următoarea, după presupunerile mele, dar m-am opus. Am luptat cu sânge rece, până când am câștigat un război care la început pentru mine era deja pierdut.
Eram, da eram liberă, trăiam mai multe vieți, era greu, dar puteam zbura oricând și eram liberă. Părinții mei nu știau nimic ca de obicei. Ei mă considerau cea mai fericită persoană din lume, căci asta îi lăsam să creadă. Prietenii mei, din nou, nu știau nimic. Tot ce aveam nevoie atunci, era o mână de ajutor, o îmbrățișare caldă care să alunge durerea îmbrățișării ce s-a răcit de mult în mine. Căci cine mi-a oferit-o, și-a luat-o înapoi, iară pe mine m-a lăsat să zac în ploi de lacrimi. Am luat suferința celor din jurul meu pentru mine, i-am înțeles pe fiecare. Am suferit cu ei, atunci când aveau nevoie, dar și eu am nevoie, și totuși nevoia mea nu e atât de urgentă se pare. Lacrimile mi-au vindecat aripile, lacrimile le-au spălat, și în loc de verdele frumos cu care străluceau înainte, era un alb imaculat care striga fierbinte. Striga, căci era asemeni mie, dezamăgit, plin de ură, dar totuși, dorindu-și iubire.
M-am ridicat, am ales să continui, să continui să lupt pentru ceea ce iubeam, chiar dacă nimic nu mai era la fel, încă puteam salva o parte din mine. Niciodată nu e prea târziu, era acel proverb ce mă încuraja, și mă făcea să merg înainte. Am primit din partea unui înger, un înger care acum este de multă vreme plecat într-o altă lume, probabil mai bună. Am primit un semn, un simbol că pot continua, un simbol că moartea nu mă va atinge numai a 7-ea oară. Un simbol că aveam mai multe șanse de a reuși. Acel simbol însemna totul, nimeni nu mă mai putea ucide, decât dacă-l străpungea, altfel, voi continua să mă reîncarnez, și să salvez acea parte din mine pe care am pierdut-o de mult. Aveam nevoie, aveam nevoie de acea parte, pentru a putea păși într-o nouă lume.
Și atunci când m-am ridicat, un cerc de inscripții se deschise asupra și dedesuptul meu. O lumină verde-albuie mă înconjura, atunci eu…
Dreams World 