Dreams World

Fight the reality, with magic ..

Archive for the month “November, 2013”

Existență

large4w5

Vreau să-mi curm existența inutilă,
Să se spargă toate în lacrimi de oglindă
Să se prelingă-n geamul de apus durere
Să zbor rupând pământul, cu ultima fărâmă de putere
Vreau ca fulgerul să mă cunoască
Dinaintea ochilor tăi ce mi-au refuzat iubirea,
Căci mi-ai dorit-o dar apoi m-ai dat uitării
Și mă frământă glasul plecării tale.
Te-am așteptat nopți întregi și zile nedormite
De căldura ta aveam nevoie,
Dar m-ai lăsat cu suflul făr de speranță și făr de voie
Și acum mă doare.
Mi-ai dat un rost la viață și apoi mi l-ai luat
Cu ghiarele de demon, te-ai înfipt în viața mea întunecată
Deși ai încercat să o faci luminată
Acum în bucăți de iad e sfărâmată.
Te-am iubit cu n-am iubit pe nimeni o viață întreagă
Dar tu ești cel ce lasă viața-mi dinaintea ochiilor să-i cadă
Vrei să cad la tine la picioare, să fiu doar o păpușă cu un zâmbet,
Pe care niciodată lipsa ta nu o doare.
Să mă arunci de toți pereții într-o încăpere
Să râzi căci eu zâmbesc, în deplină durere,
Dar nu te-ai pus în locul meu niciodată.
Însă iată cum am plecat, un suflu de vânt m-a luat
M-a purtat prin toată lumea și m-a azvârlit
Într-un Univers infinit,
Să-mi caut lumea unde pot să trăiesc.
Și cu Dumnezeu lângă mine, am să reușesc.

Advertisements

Scrisoare către hateri

Dragi mei hateri, de pretutindeni,

Vă transmit prin scris, deoarece sunteți mulți, iară mie nu mi-ați dat dreptul la cuvânt. Voi, chiar nu vă dați seama, că îmi vorbiți degeaba? Orice cuvânt pe care mi-l aruncați, îl veți regreta mai târziu și știu asta mai bine decât oricine. Asta pentru că, dragii mei, viața, le întoarce pe toate. Nu vă voi înnebuni acum, știu că nu credeți în Dumnezeu, deoarece nu dați dovadă de credință. Dar, spunea un filosof odată “Dacă crezi în Dumnezeu, iar el nu există și ai murit, nu ai pierdut nimic, dar dacă Dumnezeu există iar tu ai murit fără de credința în El, ai pierdut totul”. Atât am avut de spus, în legătură cu faptul că v-ați luat de credința mea.

“Îl chem pe tata!” Cu siguranță, recunoașteți această replică. Da, eu am spus-o, dar niciunul nu a fost în stare să gândească de fapt, ce semnificație are. Bineînțeles că nu am să mă duc după tatăl meu, toată acea replică este o metaforă.

Sunt urâtă? Păi, atunci, n-aveți decât. Să vă cadă ochii în timp ce mă priviți. Nu cred, chiar nu cred că voi arătați mai bine. Nimeni nu e perfect, cu toții avem defecte, dar jignirea nu e o soluție. Și eu aș fi putut să jignesc, mult și bine, dar am ales să nu o fac. De ce? Deoarece nu îmi voi pierde timpul, aiurea, certându-mă cu niște persoane care nici măcar nu merită atenția mea. Și degeaba râdeți, “Cel ce râde la urmă, râde mai bine” .  A, și aș mai avea foarte multe de spus, însă aleg să închei aici.

Și în cele din urmă, să nu o uit nici pe asta. Dacă nu mă suportați, treaba voastră. Nu am fost făcută să mă suporte toată lumea, dar o face cine contează. Detestați-mă în continuare, oricum, nu toată lumea mă place, dar nu toată lumea contează.

Cu mult drag,
Brighter Angel 
 
large (27)

Viitor?

large (2)

Nu, nu va fi ultima persoană care îți face asta. Nu e ultima persoană care nu te cunoaște, și nu știe prin ce treci, și nu îi pasă. Atâta lume rea, atâta nepăsare, e prea mult. Prea mult pentru un suflet care dorește atenție. Atenția, e semnul că există cu un anume scop, e semnul că nu trăiește în zadar, pentru deranjul celor ce îi fac rău și celor cărora le dorește numai binele. Mergi la școală, vi acasă și plângi. Plângi pentru că toți te tratează asemeni ultimului nimeni de pe planetă. Îți dorești o îmbrățișare caldă, un sărut pe frunte și o singură frază: “Totul va fi bine”. Dar nu, nu o primești niciodată, e imposibilă. Nu mai știm ce e iubirea, iubim doar cu vorbele, vorbele venite de oriunde, dar numai din suflet nu. Dar cei care cunosc ce e iubirea adevărată, cei care o simt cu adevărat, sunt separați de soartă, ori e doar iluzia podului dintre două suflete ținute departe unul de altul, ori e … E o iubire ce nu poate fi oferită sub niciun chip și formă. Se creează confuzie între acele două ființe care nu s-au atins niciodată. Totul se rupe, din pricina lor, a celor care nu-și doreau existența lor. “Nu rupe firul unei prietenii, chiar dacă îl legi înapoi, nodul rămâne”. 

Întrebarea e, câte noduri nu au rămas? De câte ori nu a fost rupt acel fir al prieteniei? Rupt de o singură persoană, care nu știe să iubească deși o face, care nu știe să protejeze ceea ce are nevoie. Te rănește mereu, mereu când nu-i convine ceva. Îți aruncă cuvinte aspre, te ucide. Te ucide prin cuvinte. Te face să devii mai slab, te face să uiți cine ești. Te face să-ți dorești moartea, dar totuși, îl iubești. Iubești acea ființă care ar trebui să stea mereu cu tine, și să te iubească. Și să-ți fie alături orice s-ar întâmpla, dar intervine plictiseala. Se plictisește, unul dintre cei doi se plictisește. De cele mai multe ori, partea feminină, dar atunci când partea masculină pleacă, există șanse ca cealaltă să nu mai existe. Pentru că mereu, dar mereu, una dintre cele două părți a iubit cu adevărat. 

Și pe lângă faptul că nu o duci bine, colegii tăi de școală, liceu, colegiu, muncă, se iau de tine. Te iau în râs, te batjocoresc, fac orice să te demoralizeze. Dar tu, din nou, nu le spui nimic, stai și suferi, suferi în urma bătăii lor de joc, pentru că ești diferit. Pentru că nu le vei spune niciodată să plece, pentru că ești tu. Dar, apoi, te schimbi. Te schimbi în ceea ce nu voiai să fii niciodată. Suferința e cea care te schimbă, și indeciziile, și deciziile luate fără de gândire, și cuvintele spuse fără de sentiment, te schimbă. Lumea nu te mai recunoaște. După ce s-a obișnuit în sfârșit cu tine, după ce te-a acceptat exact așa cum erai, trebuie să o iei de la capăt, pentru că din vina lor te-ai schimbat. Și de fiecare dată când o iei de la capăt, te doare și mai tare. Și tot așa, până când durerea trece cu totul. 

Și acea durere, deși s-ar presupune că trece cu totul, ea de fapt rămâne acolo unde numai tu o simți. Nu mai plângi, dar te doare sufletul mai tare decât îți poți imagina. Nu mai ai lacrimi căci le-ai vărsat pe toate. Nu mai ai fețe triste căci le-ai pierdut pe toate. Tu doar zâmbești făcându-i pe alții fericiți, dar suferi. Lumea crede că ești fericit, dar se înșeală. Lumea vede cum te schimbi fără motiv, dar acel fără motiv, este de fapt suferința ta, care nu iese la suprafață, care e doar pentru tine. Dar toată acea durere este provocată de ei, prietenii tăi dragi, pentru care ți-ai da și viața. 

Și așa, așa devii om. Așa te maturizezi, trecând prin iad de mai multe ori. Așa, ești pregătit să treci prin orice, ieșind din asta cu zâmbetul pe buze. Așa, poți păși într-o lume mai bună, știind că ai scăpat de toate grijile ce le aveai înainte. Viitorul spune un singur lucru, toți vom ajunge în același lor, sau cel puțin, în locul pe care îl merităm. Dar atunci când vom atinge un număr suficient de întâmplări nedorite, ne vom da seama de lucruri, pe care la un moment respectiv nu le știam. Iar dacă nu am luat deciziile corecte, acestea ne vor face să regretăm toată viața. Și toate persoanele pe care în copilărie le-am detestat, le-am făcut să sufere, ne vor deveni prietene. Iar prietenii adevărați, vor rămâne și ei, pe când cei falși au plecat de mult, dar își aduc cu drag aminte, acum de noi. Asta pentru că am făcut parte din viața lor, iar amintirea, rămâne, într-un colț de suflet, indiferent de alegerea ta. Îți vei amintii te toate, cu toate că nu îți dorești asta. 

La urma urmei, asta e o parte din a trăi omenește. 

tumblr_m5micqDcSq1qlgpkzo1_500 largegylargef6tgh

Amărăciune

485693_365018073576191_1952153009_n

De ce ai nevoie?
Gândește limpede și clar
Ce nu am eu și ceilalți pot avea
Dar tot ce fac, simt că e în zadar
Deoarece nevoia ta, e mai presus decât nevoia apei
Decât nevoia lacrimilor ce se-neacă într-un suflet secet
Decât speranța ce s-a stins odată cu plecarea ta,
Distruge-mă cu nepăsarea ta, observă dar de seamă nu băga
Întrucât acum am distrus singură cu mâna mea, toate amintirile ce erau
Și odată cu ele s-a stins și nevoia mea, și toată iubirea s-a preschimbat într-o stea,
numită amărăciunea.

 

Iubire neîmpărtășită

black-rose

Iubire ce ești neîmpărtășită,
Și moartă, putredă și ruptă
Dragostea din mine arde,
Precum teama, ce vine-ntro secundă
Tu vis, rubin roșu al nopții,
Ce doar noaptea știi să cauți
Și lași irisul din mână,
Fiindcă e alb, și nu e negru
Tu suflet destrămat și cald,
Dar totuși dur și rece
Ce ai luat soarele din mine
Și frigul nu mai trece.
Tu lacrimă ce mi-ai luat
Ai mei ochi ce-s de smarald
Și lumina vieții,
Tu dragoste apusă
Ce de aici n-ai vrut să pleci,
Mi-ai lăsat aripa distrusă,
Și-n stele umede mă-neci.
Căci m-ai lăsat cu doru-mi care,
De-atunci tot sângerează
Ai vrut să mă pierzi pe veci,
Voiai doar inima din mine, care luminează.
Dar ființa mea iar se trezește,
În amiaza nopții,
Caută, găsește, apoi te veghează
De căderea morții.
Tu iubire ce ești neîmpărtășită,
M-am preschimbat în negrul care-l aspirai
Dar vreau a fi dorită.
Însă spinii unui iris mort,
Primenit în negru trandafir
N-ai știut că suferința ta de fapt o port
Iar ghimpii ce mă înconjoară-s din safir.

The chain of freedom

600562_429810330430298_1289962454_n

 Vreau să zbor!

Era o noapte sumbră, simțeam că totul e pierdut. Aerul era rece și suflul din mine își tânjea ultimul dor palid. Își plângea de mila-i coruptă de lume, și plângea atât de mult dar pentru cine? Pentru că a învățat să iubească sufletul fără de om, pentru că a învățat să închidă ochii și să vadă tot prin altă lume. De aceea, de aceea nimeni nu îl vrea. De aceea nimeni nu mă vrea, pentru că știu adevăratul sens al iubirii, pe care lumea l-a pierdut de multă vreme sau l-a lăsat să se piardă din propriul egoism. Muzica din sufletul meu și vocea inimii mele spun același lucru. Vrem să mergem înainte orice ar fi, deși am fost lovită la o vârstă atât de fragedă, dar pot continua. Cu tine, fără tine, voi merge înainte.

Așa îmi spuneam, sau așa îmi spuneau vocile din mintea mea, ce nu încetau să răsune. Dar adevărata eu, nu mai voia a știi de existența umană.

Credeam a fi o regină falsă în propria mea lume închipuită. Sunt vântul care nu se vede, dar există și se simte dar nu se poate atinge. Sau asta credeam că sunt, căci fără prezența sa, nici eu nu mai știam  cine sunt. Voiam să zbor, să-mi deschid aripile ce nu le aveam, dar le simțeam și să zbor. Să văd lumea cu ochii mei, să caut un motiv pentru care să zâmbesc. Să calc și alte pământuri, să-mi vărs lacrimile în disperarea ploii, să urlu în largul cerului pentru lipsa aerului, iar apoi să mă prăbușesc în mare, transformându-mă în spumă. Voiam atât de mult acest zbor, încât am îndrăznit să mă arunc în vântul său , cu riscul de a deveni una cu pământul. Dar cineva m-a prins de mână, mi-a șoptit la ureche și prin vorbe calde m-a atins la inimă. Și am mai dat o șansă, am mai dat o șansă vieții, am mai dat o șansă aripilor să îmi crească.

-Cine … ești? am întrebat eu fără a-i privii chipul.

-Totul va fi bine! mi-a răspuns apoi și m-a strans în brațe, în timp ce eu îmi vărsam lacrimile. Lacrimile care în sufletul meu nu încăpeau, căci erau prea multe.

Muzica din inima mea nu se oprea, iar eu mă simțeam atât de liberă, în preajma sa, simțeam deja că pot zbura. Era un vis împlinit, până la prima ceartă …

-Ești proastă!

Și când îi auzeam vorbele ce le arunca asupra mea, știam un singur lucru… dar nu-l voiam, încercam să îl împac mereu, căci cele mai fericite momente din viața mea, le-am petrecut în preajma sa. Numele lui era Ascanius. Cel care nu m-a lăsat să dispar pentru totdeauna, acum ar vrea ca eu să plec, dar eu nu mai pot pleca. Nu pot căci inima mea e la el, la el și numai la el…

-Îmi pare rău, îi spuneam. Voi ajunge mai devreme mâine, promit, îmi pare rău că sunt atât de ocupată, îmi pare rău!

Cădeam chiar și în genunchi, plângeam înaintea sa, iar eu auzeam doar asta:

-Îți plângi din nou de milă, mi-e scârbă de tine.

Și numai mai tare plângeam, și adormeam pe podea, și adormeam acolo unde era frig, până ce la dimineață acele cuvinte mă trezeau…

-Îmi pare rău, și eu sunt foarte atașat de tine.

Iar din pricina îmbrățișării sale calde, nu am putut niciodată să-mi iau inima înapoi. El o deține, are cheia sa, deveneam vulnerabilă înaintea lui, el mă conducea pe mine. Aș vrea doar să scap de acea parte care, mereu când fac un lucru mărunt, mă ceartă, dar dacă îi voi spune ceva, probabil va pleca pentru totdeauna. Iar eu nu voiam asta, orice dar nu asta. Preferam să țin în mine de acum, să apar mereu zâmbind înaintea lui, să-i fac mereu pe plac, ca să nu plece. Asta pentru că mă simțeam și eu bine când eram împreună. Sau era doar o iluzie?

Și am trăit așa, doi ani de zile în apropiere, așa cum am putut, i-am zâmbit în fiecare zi.  Chiar dacă ne mai certam, ne împăcam. Dar o ultimă ceartă m-a îndepărtat de ființa lui. Încă se mai simte acea suferință, exact așa cum se simțea atunci. Pentru că îl iubesc.  Știam sigur că îl iubesc. Însă acea ultimă ceartă, m-a făcut să-mi doresc din nou același lucru. Îmi doream să zbor, dar nu mai aveam curaj. Lacrimile din sufletul meu, nu mai voiau să se descarce. M-am obișnuit să mă ascund sub chipul unui zâmbet fals, care nu-și va reveni niciodată. Eu nu aveam voie să plâng, căci îmi plângeam de milă oare? Tot ce îmi mai rămase, era suferința și durerea. Ele îmi erau surori, căci prin orice zâmbet le simțeam, în orice clipă de bucurie, acestea două nu voiau să mă elibereze. Mă întreba, ce e cu mine. Îmi spunea că m-am schimbat, dar niciodată nu s-a gândit că poate ființa sa era cea care m-a schimbat. În bine sau în rău, ce conta? M-a făcut mai puternică, cel puțin asta știam.

Nu foarte departe de toate aceste întâmplări, lumina unei stele căzătoare mi-a luminat mintea. Atunci mi-am pus dorința, atunci s-a schimbat totul, atunci am strigat cu toată puterea mea, deși părinții mei mă auzeau, deși tot orașul meu putea să mă vadă, de acolo de unde eram.

-Dă-mi aripi să zbor!

Va urma…

Post Navigation